miercuri, 31 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (VIII) - Tricolorul, 19 iulie 2011


Opoziţia, pentru a se pune în situaţie mai favorabilă, se prezenta ruptă total de Guvern şi de acţiunea acestuia de război şi, în consecinţă, de şeful Guvernului, pe care-1 sacrifică în scopul singularizării cu totul în afara răspunderilor războiului. Cu alte cuvinte, Opoziţia, supralicitatoare, oferea trofeu inamicului pe însuşi Mareşalul Antonescu, singurul responsabil al situaţiei în care se afla România. Aliaţii anglo-americani răspund favorabil acestei oferte, dar tratativele nu avansează. În acest moment se deschide canalul Stockholm, prin care - la cererea sovietică - Guvernul intră în legătură cu Moscova pentru tratative de armistiţiu. Mai mult, sovieticii preferă Guvernul, şi nu Opoziţia pentru încheierea armistiţiului. Preferînd sigur persoana Mareşalului, aceasta nu mai este pusă la mezat, după cum făcuse Opoziţia cu Aliaţii apuseni. Delegatul sovietic a declarat: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu Guvernul Mareşalului Antonescu, singura formaţie politică ce poate garanta buna desfăşurare a tratativelor”. Iată cum persoana Mareşalului este adusă în prim-plan de către adversarul principal şi de ce nu mai era pusă la mezat, cum era la Aliaţi. Iată din nou principialitatea Mareşalului pusă în grea cumpănă. Produs al culturii apusene, cu adînci afinităţi faţă de Anglia şi Franţa, dominat de convingerea că numai alături de ele România îşi va avea libertatea asigurată, nutrind speranţe în adîncul conştiinţei sale că această civilizaţie va triumfa pînă la sfîrşit, se vede pus în postura de a se înţelege cu sovieticii, în care nu putea avea nici o încredere, ştiind şi convins fiind că România este poarta către Sudul şi Centrul Europei, pe care şi-a apărat-o în tot cursul Istoriei ei. Perspectiva de a deschide chiar el această poartă, prin care să pătrundă, ca o avalanşă, comunismul în inima Europei, constituia elementul unei foarte grave probleme. Obligat de împrejurări, acceptă tratative, dar condiţionează. Două sînt condiţiile de bază la care ţinea cu orice preţ şi care erau menite să salveze principialitatea sa:

1) Dacă nici în ultimul ceas Apusul nu înţelege şi nu vrea vă vină alături de el pentru a nu-l lăsa cu Ţara singur în faţa sovieticilor şi în speranţa că aceştia vor veni în cele clin urmă, cere acordarea unui teritoriu în care armata sovietică să nu pătrundă. Acesta este format din Muntenia, Oltenia şi Transilvania.

2) Pentru a nu se afla în postura de trădător faţă de fostul aliat, cere dreptul de a elibera teritoriul României de forţele germane, în termen de 13 zile, prin bună înţelegere sau prin forţă. Această condiţie nu era decît corolarul adîncii sale convingeri privind raporturile României cu Germania. El declarase: „Armata germană poate fi distrusă, Reichul poate fi distrus, dar poporul german niciodată. Orice s-ar întîmpla, noi nu avem dreptul a lovi în poporul german, de care întotdeauna am avut şi vom avea nevoie. Acest popor va fi chemat mîine să-şi spună cuvintul în stabilirea unei noi ordini în lume...”. Or, cel mai reprezentativ factor al poporului german era armata lui. Neavînd dreptul a lovi în poporul german, în consecinţă nu avem dreptul de a lovi în soldatul german şi în armata germană. Această convingere stătea la baza condiţiei cerute pentru armistiţiu. Mareşalul nu putea admite ca armata română să lovească din spate un fost aliat. Avea datoria să-1 anunţe şi, numai în caz de ostilitate, să-1 combată. Celelalte condiţiuni erau secundare. În caz de neobţinere a acestor două condiţii, era gata să rupă tratativele de armistiţiu. În cele din urmă, sovieticii cedează şi, prin telegrama din dimineaţa de 23 August 1944, trimisă la Snagov pe numele Mareşalului, ei îşi dau aprobarea, astfel că armistiţiul era formal încheiat. Dar în acel moment intervine Actul de la Palat.

Mareşalul putea avea conştiinţa împăcată: făcuse tot ce se putea face pentru a salva ţara în condiţiuni acceptabile. Principialitatea lui triumfase. Poate că cea mai grea încercare pe care o suferise principialitatea Mareşalului a fost aceea din august 1944, cînd s-a dus la Hitler, la Rastenburg. La acea dată, Mareşalul era angajat în tratative intense de armistiţiu cu Aliaţii, pe care căuta să-i determine să vină lîngă el, pentru a nu fi lăsat singur în faţa sovieticilor. Situaţia în care se afla a fost foarte critică. Nu era sigur că Hitler nu cunoştea activitatea lui diplomatică de desprindere din Axă şi felul în care-1 abordase Hitler nu era unul încurajator: „Rog pe domnul Mareşal să-mi spună acum, imediat, pe loc, dacă România este dispusă să meargă alături de Reich pînă la sfîrşit”. Întrebare care pe oricine altul l-ar fi descumpănit, dar care pe Mareşal 1-a întărit în atitudinea sa. El a ripostat: „Mai înainte de a răspunde acestei întrebări intempestive, rog pe Führer să-mi spună dacă este Reichul în stare să completeze nevoile în armament şi material de război ale Armatei române”. În felul acesta magistral, se sustrage de a da un răspuns care să-1 angajeze şi în viitor, dînd să se înţeleagă ca Germania să nu aibă pretenţii de la România, de a merge mai departe alături de ea, cînd aceasta nu este în stare să-i completeze lipsurile în armament şi material de război... Şi în felul acesta discuţia s-a deplasat pe teme de datorii, lipsuri, perspective. Mulţi au fost decepţionaţi, ţinînd seama de caracterul Mareşalului, că acesta nu a folosit prilejul ca să-1 anunţe pe Hitler că-1 părăseşte, aşa cum am văzut că era hotărît să o facă, dar motivul era că nu era încă momentul potrivit. Dacă l-ar fi anunţat pe Hitler atunci cînd nimic nu era perfectat în vederea armistiţiului, ar fi putut compromite acţiunea. Deoarece, în mod sigur, Hitler ar fi reacţionat brutal: Mareşalul oprit acolo şi ţara ocupată milităreşte. În planul său, Hitler trebuia anunţat prin intermediar; omul ales era ministrul Clodius, căruia deja îi spusese intenţia de a ieşi din alianţă şi să se afle pe poziţie de forţă:

- trupele române separate de trupele germane şi instalate în poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi;

- trupele de pază ale Capitalei şi Văii Prahovei în poziţie de alarmă, şi el, ca persoană, în mijlocul trupelor la Focşani;

- armistiţiul cu sovieticii să fie perfectat.

Atunci şi numai atunci Hitler trebuie să fie anunţat. La reacţia iui eventuală, Mareşalul era în măsură să facă faţă pentru a evacua teritoriul nostru de trupele germane.

Oricît ar fi fost om al onoarei Mareşalul Antonescu, el era mai întîi român şi apoi militar şi înţelegea ca onoarea să-1 încadreze în marginile ei de siguranţă, pentru a nu sacrifica ţara. Faptul că inamicul a acordat dreptul de a soluţiona problema trupelor germane în termen de 15 zile poate fi explicat şi prin aceea că a apreciat gestul cavaleresc al Mareşalului, care refuza să sară în spatele fostului său camarad de luptă timp de 3 ani. Cînd, în faţa unui fost inamic, un fost adversar se prezintă ca un om de onoare, care pentru a cîştiga încrederea acelui inamic nu loveşte în fostul său aliat, ci dimpotrivă, îl menajează, are toate şansele ca noul aliat să-1 privească cu stimă şi încredere. Ceea ce se pare că s-a petrecut cu Stalin, cînd a fost de acord cu condiţia pusă de Mareşal privind tratamentul trupelor germane din România. Dar, din nefericire, ceea ce un inamic înţelesese şi admisese, regele ţării nu a înţeles şi nu a admis. Şi, astfel, Mareşalul a căzut - după cum susţin complotiştii - pentru faptul că a vrut să-l anunţe pe Hitler şi să dea 15 zile timp trupelor germane să părăsească România.

Încrederea în colaboratorii apropiaţi, mai cu seamă cînd aceştia îmbrăcau uniforma militară, era fără limită la Mareşalul Antonescu. Înnăscut om al datoriei şi al onoarei, îi era cu neputinţă să conceapă ca aceştia să se poată abate de la legile datoriei către ţară, să le lipsească patriotismul, mai ales în momentele cruciale prin care trecea ţara. Această încredere, şi ea, devenise principialitate la el. De aceea, pe timpul cît se afla în vizită la Hitler, în august 1944, întreţinîndu-se cu generalul Guderian şi comentînd atentatul eşuat asupra lui Hitler din vara aceea, Mareşalul Antonescu i-a declarat, parafrazînd pe regele Gustav-Adolf al Suediei: „La noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Şi aceasta numai cu 20 de zile înainte de a cădea pradă uneltirilor criminale ale unor generali, cărora le acordase toată încrederea şi care fuseseră vechi şi încercaţi buni prieteni şi colaboratori. Unul era generalul C. Sănătescu. Asupra acestuia avea motive puternice să aibă deplină încredere, mai ales că el îl numise în postul de prefect al Palatului. La începutul verii 1944, Serviciul Secret raportase mişcări suspecte de persoane, ziua şi noaptea, la Palat. Mareşalul a dat dispoziţii să se urmărească şi să i se raporteze despre ce se întîmplă. După un timp, şeful Serviciului Secret se prezintă cu informaţia că la Palat se punea la cale o acţiune suspectă. Mareşalul a ascultat atent şi, la sfîrşit, a spus:

- Bine, bine, dar în capul lor cine este?

- Domnul general Sănătescu, a fost răspunsul.

La auzul acestui nume Mareşalul a izbucnit într-un rîs spontan:

- Dacă el este în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.

De urmărit au fost urmăriţi, dar Mareşalului nu i s-a mai adus la cunoştinţă nimic şi, astfel, complotiştii, nestingheriţi de nimeni, au putut pregăti cursa în care a căzut victimă încrederii lui în cinste şi prietenie.

Deznodămîntul din după-amiaza zilei de 23 August îşi află dezlegarea tot în înclinaţia Mareşalului de a avea încredere totală în cei cu care conlucra într-o cauză atît de gravă cum era viitorul şi destinul Neamului, în care era angajat şi viitorul Coroanei. Astfel că atunci, în momentul în care Mareşalul urma să se urce în maşina care trebuia să-l ducă la Palat, colonelul Davidescu îl ajunge şi-i spune cu glas tare, să fie auzit şi de puţinii care eram de faţă:

- Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (2 ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme - n.a.) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri...

- Nu e nevoie, Davidescu, a răspuns cu un aer plictisit Mareşalul. E de ajuns şi asta, doar merg în casa Regelui.

În acest răspuns dat se poate citi grandoarea conceptului său despre un rege. Nici nu-i putea trece prin minte că acela poate cădea atît de jos, încît să comită un act care să-l înfiereze pe viaţă în Istorie. Prin acele cuvinte Mareşalul îşi semnase propria sentinţă. Cele ce au urmat au fost consecinţa logică a încrederii sale nelimitate în oamenii cu care venea în contact. Deci Mareşalul preferase să se arunce în vîltoare, decît să blameze Coroana arătîndu-şi neîncrederea sa în Rege în faţa asistenţei, prin luarea unor măsuri de pază care ar fi dovedit lipsă de încredere în Suveran şi atribuirea de gînduri ascunse. În această postură, Mareşalul se înalţă pe cea mai de sus treaptă a cavalerismului şi a onoarei militare: un monarh nu trebuie bănuit.

Cele ce s-au petrecut la Palat nu fac altceva decît să ilustreze în cel mai înalt grad principialitatea sa. 

George Magherescu


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 30 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (VII) - Tricolorul, 18 iuilie 2011


Încrederea totală a pierdut-o însă cu 10 zile înainte de ofensiva sovietică de pe Don din 10 noiembrie 1942. Foarte îngrijorat de situaţia aventuroasă în care fuseseră angajate trupele române pe Don, Stalingrad şi Caucaz, fără armament corespunzător, fără efective pe fronturi foarte largi şi fără nici o rezervă, a mers la Hitler pentru a-i cere corectarea frontului, crearea de rezerve şi asigurarea completării cu armament şi muniţii, după cum se angajase. Negăsind înţelegere din partea lui Hitler, care se complăcea într-un entuziasm pueril şi părăsindu-1 dezamăgit, în drum spre ţară declară suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu-1 pierdem pe al nostru”. Din această convingere a decurs totul. Mareşalul se hotărîse pentru separaţia de germani, ca şi pentru o pace separată cu Aliaţii. Această acţiune începută din momentul în care, în spiritul Mareşalului, luase naştere ideea separaţiei de germani, deci încadrîndu-se în timp la 9 noiembrie 1942, se dezvoltă pe o perioadă lungă de aproape 2 ani, pînă la punerea ei în aplicare. În toată această perioadă, principialitatea sa a fost pusă la grele încercări.

Angajat într-o alianţă cu Germania şi recunoscător, pînă la un punct, sprijinului pe care-1 primise din partea ei prin garantarea frontierelor, obligat să o părăsească pentru a răspunde intereselor propriului său popor, implică o abdicare de la un principiu, acela al credinţei, al respectării angajamentului luat de a merge cu Germania pînă la sfîrşit. Pentru orişicare om, această problemă putea fi rezolvată uşor, luînd drept justificare imperativul naţional, dar nu şi pentru Mareşalul Antonescu, militar şi om de onoare prin excelenţă. Zbuciumul său lăuntric pentru a se înfrînge pe sine, spre a salva onoarea, a constituit elementul dramei sale sufleteşti, dezbătută pe întinsul celor aproape 2 ani, pe care nimeni nu a putut-o cunoaşte. Noi, cel mult am intuit-o. Această luptă cu sine trebuia escamotată în afară. Pentru cei din Opoziţie era simplu, ei se ştiau cu Aliaţii şi-şi făceau o mîndrie din aceasta în faţa lor înşişi şi în ascunzişurile lor. Nu aveau să fie confruntaţi cu nimeni, afară de Mareşal, căruia, în culmea inconştienţei, îi cereau să înceteze războiul, să aducă trupele în ţară şi şă treacă de partea ruşilor şi Aliaţilor. Dar Mareşalul trebuia zilnic să urmărească evoluţia situaţiei militare şi să ia măsuri. El trebuia să dea în fiecare zi ochii cu militarii germani, cu diplomaţii germani, cu însuşi Hitler şi să nu demaşte cu nimic de cele ce se produseseră în spiritul său.

El mai trebuia să urmărească atent evoluţia situaţiei frontului, care putea în orice moment ca, din dezavantajoasă pentru Germania, să devină favorabilă ei. Şi atunci? Cîtă rezervă, cîtă prudenţă, am fi tentaţi a spune „cît teatru” dacă nu ar fi conştiinţa că avea în faţă cea mai reală stare sufletească a unui om, pentru ca pînă în ultimul moment Germania să nu bănuiască nimic şi să-i acorde toată încrederea, creîndu-i posibilitatea ca atît el, cît şi Opoziţia să ducă tratativele cunoscute pentru a încheia armistiţiu cu Aliaţii. În faţa acestei duplicităţi am fi înclinaţi a trage concluzia că Mareşalul şi-a călcat de data aceasta principialitatea proverbială. Aşa ar fi, dacă nu am ţine seama de planul moral pe care Mareşalul s-a aşezat faţă de Hitler de la început. Într-adevăr, de la începutul alianţei româno-germane, Mareşalul, angajîndu-se pe cuvînt şi necerînd nimic scris de la Hitler, i-a declarat: „Merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale Neamului Românesc mi-o cer şi atîta vreme cît interesele vor coincide, rezervîndu-mi dreptul ca, atunci cînd nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes”. Aşezată pe acest plan moral, principialitatea Mareşalului Antonescu nu putea avea de suferit. O Germanie învinsă nu mai putea sluji intereselor României şi, atunci, el era liber să urmeze linia propriilor interese, ceea ce se pregăteşte să facă, pe o linie sinuoasă şi plină de greutăţi. Cu toate acestea, el se fereşte cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii sale, de a trăda. El nu concepe acest lucru. Hotărît să părăsească la momentul oportun pe Hitler, nu vrea să o facă printr-o lovitură în spate, printr-o trădare. El ştia cît de înfierate de istorie au rămas trădările. Nu vrea cu nici un preţ ca România să joace rolul saxonilor şi bavarezilor care, în 1813, în bătălia de la Leipzig, au sărit în spatele armatelor lui Napoleon, avansîndu-i înfrîngerea.

De acest lucru se va feri cu toată puterea, reuşind să-şi impună punctul său de vedere, concretizînd în condiţia, pusă convenţiei cu Sovietele, de a se acorda 15 zile termen de părăsire a teritoriului României de trupele germane, în linişte, şi a anunţa pe Hitler. Mareşalul, odată hotărît pentru ieşirea din Axă, înţelege ca acţiunea să nu fie dusă numai pe plan guvernamental, temîndu-se să nu aibă o slabă audienţă la Aliaţi, ştiindu-1 aliatul lui Hitler. El a socotit că interesele ţării pot fi mai bine slujite de Opoziţie, care era deja în legătură cu Aliaţii, şi de aceea inaugurează acţiunea diplomatică, în vederea armistiţiului pe două planuri: Guvern şi Opoziţie, în conceptul că acela ce va obţine condiţii mai avantajoase de la Aliaţi, acela să încheie armistiţiul.

Cu toate că ne-am abţinut pînă acuma de a evidenţia atitudinea aceasta plină de nobleţe şi dezinteres propriu, nu putem să nu subliniem înalta concepţie patriotică pe care o etalează faţă de salvarea intereselor Patriei „toate neînţelegerile să dispară şi cu toţi să-şi dea mîna pentru salvarea ei”, îndemn făcut de el odinioară, pe care îl aplica într-o situaţie concretă, cînd era nevoie de toate forţele strînse la un loc pentru a o salva. De aceea Mareşalul dă mînă liberă şi concurs Opoziţiei pentru încheierea armistiţiului. Cînd în februarie 1943, de comun acord, se alege persoana lui Alexandru Cretzianu, ca ministru al României la Ankara, care să reprezinte şi interesele Opoziţiei, a cărei acţiune să fie întărită prin trimiterea lui Barbu Ştirbey şi C. Vişoianu pe altă cale la Aliaţi, se pusese o bază solidă conlucrării Guvern-Opoziţie. Cunoscînd acest gest al Mareşalului, prin care asocia la acţiunea Guvernului, în vederea armistiţiului, „Opoziţia”, nu trebuie să ne mire prea mult rezoluţia pusă pa Buletinul Informativ al Siguranţei, care semnala un aparat radio transmisie-recepţie în casele lui Dinu Brătianu şi Maniu. Pe acest Buletin a putut fi văzută rezoluţia Mareşalului, care suna astfel: „Să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mînă, deoarece aceasta poate greşi. O altă mînă va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfîrşit. Mareşal Antonescu”. De aici a urmat întregul comportament al Mareşalului faţă de Opoziţie. De toleranţa aceasta au beneficiat şi socialiştii şi comuniştii, care asociaţi cu Maniu şi Brătianu, au făcut front comun împotriva Mareşalului. Deci, în loc să se asocieze cu el pentru găsirea unei soluţii de ieşire din război, foloseau libertăţile şi sprijinul dat de Mareşal pentru a-l răsturna de la conducere, deşi acesta mereu le oferea conducerea, iar ei refuzînd-o. Anul 1943 a fost anul tatonărilor diplomatice pe lîngă Aliaţi. O adevărată ofensivă diplomatică inaugurată de ministrul de Externe român Mihai Antonescu, cu ştiinţa şi aprobarea Mareşalului, a fost declanşată. Demersuri pe lîngă Vatican, Mussolini-Ciano, apoi la Madrid şi Barcelona, s-au succedat într-un timp scurt, dar cu slabe rezultate. Aliaţii erau reticenţi. Frontul era încă departe de ţară şi Germania îşi rezerva surpriza demnă de luat în seamă. Această activitate, desfăşurată fără o perdea sigură de acoperire, a ajuns la urechile lui Hitler, care, sesizat, invită la el pe Mareşal, pentru explicaţii. Acesta, consecvent principiului de a păstra sinceritate în relaţiile dintre ei, nu neagă cele ce-i aduce la cunoştinţă Hitler şi-i răspunde: „Cunosc, Mein Führer, activitatea întreprinsă de ministrul meu de Externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar, în cazul în care situaţia generală ar cere-o. Aceasta şi în folosul Germaniei, eventual”. Faţă de această recunoaştere a faptului şi acoperirea pe care Mareşalul i-o acordă lui Mihai Antonescu, Hitler, pregătit, cu siguranţă pentru a se dezlănţui într-o filipică sui generis, aşteptîndu-se ca Mareşalul să tăgăduiască faptele, rămîne descumpănit, mulţumindu-se să răspundă sec: „Nu este nevoie, Mareşal Antonescu, Germania are suficiente mijloace pentru a întreprinde la nevoie o astfel de acţiune. Pornind din iniţiativa aliaţilor ei, s-ar putea naşte ideea la adversari că însăşi Germania caută căi de ieşire din conflict prin intermediul aliaţilor ei. Rog să înceteze astfel de iniţiative”. Oricum, conştiinţa Mareşalului fusese acoperită faţă de Hitler. Acesta ştia despre activitatea diplomaţiei româneşti şi se părea că nu dă mare importanţă. Acţiunea nu numai că nu a încetat, dar ea s-a dezvoltat treptat, lărgindu-şi aria, care va cuprinde curînd şi Canalul Berna-Stockholm, după toate celelalte. Principialitatea Mareşalului, din nefericire, se întoarse împotriva lui. Prin faptul că înţelesese să permită şi Opoziţiei să trateze cu Aliaţii, pentru motivele arătate mai sus, ţara nu se mai prezenta ca un bloc în faţa Aliaţilor - recte inamicului -, ci, de bună voie, se scinda în două: Guvern-Opoziţie, fiecare supralicitînd obţinerea unor condiţii mai bune. (Va urma)

George Magherescu

Partea a VIII-a 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 29 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (VI) - Tricolorul, 17 iulie 2011


În miez de noapte maiorul a pornit peste Prut şi s-a conformat ordinului primit. A rămas la comanda avangărzii Diviziei toată campania pentru cucerirea Basarabiei, pînă cînd a ajuns în faţa Odessei. La o telegramă a lui către Mareşal că se află în faţa Odessei, în fruntea unui batalion care a luptat toată campania din Basarabia şi Transnistria, care batalion a rămas cu un efectiv de 30 de oameni, Mareşalul a ordonat revenirea lui la Tren, unde a rămas pînă la sfîrşitul guvernării Mareşalului. Gestul nu s-a mai repetat în tot timpul războiului, a plecat doar cine a cerut, din suita Mareşalului, pe front, dar a fost de ajuns cazul maiorului Marin Alexandru, ca suita să aibă în tot momentul „raniţa pregătită” pentru a pleca pe front. În baza războiului dus pe teritoriul naţional, Mareşalul Antonescu conducea şi urmărea zilnic desfăşurarea operaţiunilor pe frontul celor 3 Armate de sub comanda sa, Armata III şi IV Române şi Armata XI Germană. Criteriile după care se conduce sînt acelea ale Convenţiei de la Geneva şi ale Dreptului Internaţional. Diametral opus concepţiei barbare cu privire la comportamentul trupelor pe teritoriul cucerit, avută de Hitler şi insuflată trupelor germane, şi anume de a nu cruţa nimic, urmărind prin acest război distrugerea a 20 de milioane de slavi, Mareşalul Antonescu impune cu străşnicie trupelor române un comportament omenos cu civilii, interzice jafurile şi actele de teroare sau vandalism, urmărind şi pedepsind (chiar cu moartea) ostaşii ce s-ar fi dedat la asemenea fapte. El putea fi auzit repetînd mereu recomandarea către trupe:

- Vreau ordine. Să se înţeleagă că noi sîntem o armată civilizată, care aduce cu ea ordinea şi siguranţa, şi nu sîntem hoarde barbare, ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furînd sau comiţînd crime în spatele frontului!

Aceste dispoziţii au fost respectate şi dincolo de Nistru. Comportamentul omenos al trupelor noastre, în contrast izbitor cu trupele germane, a fost sesizat de către inamic, astfel încît Stalin a mulţumit prin Radio Generalului Avramescu, Comandantul Corpului de Vînători de Munte din Crimeea, şi altora pentru grija arătată faţă de populaţia civilă, căreia i se împărţeau pîine şi hrană caldă zilnic. În raporturile cu Comandamentul superior german şi cu comandanţii germani, Mareşalul nu s-a dat în lături să-şi arate observaţiile şi să aducă criticile sale planului de operaţii german. Scrisoarea adresată Mareşalului von Manstein este grăitoare. Cînd acesta aruncă vina înfrîngerii de pe Don asupra Armatei a IlI-a române, Mareşalul, indignat, arată condiţiile dezastruoase în care Armata Română, cu efective reduse, fără tancuri şi apărare anti-tanc, înşirată pe un front foarte larg, a fost oferită pradă sigură inamicului, fără a i se da nici un ajutor. Aceasta cu toate sesizările făcute lui Hitler, în scris şi verbal.

Lui Hitler personal îi aduce aceleaşi reproşuri.

Cazul cel mai concludent al aplicării principialităţii sale îl oferă Mareşalul tot cu prilejul bătăliei de pe Don.

După prima zi a bătăliei, cînd frontul Armatei a IlI-a fusese spart şi Diviziile 5 şi 6, cu generalii Mazarini şi Lascăr, se aflau încercuite, dar avînd posibilitatea să se retragă, generalul Şteflea - şeful Marelui Stat Major Român -, aflat pe teren, telefonează în mijlocul nopţii la Bucureşti, voind să ceară dezlegare de la Mareşal pentru a ordona retragerea celor două mari unităţi, scutindu-le de a fi capturate. Din cauza unei defecţiuni telefonice, Mareşalul nu a putut fi încunoştinţat în timp util. Generalul Şteflea nu ia nici o iniţiativă şi în faptul zilei încercuirea celor două divizii era făcută, retragerea devenind imposibilă. Cînd, tîrziu, Mareşalul ia cunoştinţă de raportul telefonic al generalului Şteflea, răspunde telegrafic următoarele:

- Nu cunosc situaţia şi nu pot să conduc operaţiuni de la 1.100 km distanţă. Comandanţii de pe teren sînt cei mai îndreptăţiţi să o facă. Deplîng soarta acelor trupe pe care, cu toate încercările făcute, nu am putut să le cruţ.

Prin această manifestare Mareşalul îşi dezvăluie concepţia asupra conducerii operaţiunilor de război, care lasă întreaga răspundere şi iniţiativă pe seama comandanţilor de pe teren, fiind contra iniţiativelor intempestive, care de cele mai multe ori prejudiciază operaţiile decît le ajută.

În continuare, conceptul său asupra conducerii războiului se află mereu în contradicţie cu acela al lui Hitler. Situaţia Crimeii este concludentă.

Convins de inutilitatea păstrării Crimeii în condiţiuni foarte grele pentru apărare, cere în repetate rînduri evacuarea ei, care este admisă de Hitler în ultimul moment şi sub presiunea inamicului, ducînd la mari pierderi în oameni şi materiale. Dezacordul merge pînă la separaţia de Germania, la care Mareşalul se hotărăşte în cele din urmă pentru salvarea ţării şi a Armatei. Hotărîrea e grea pentru omul de principiu, dar, înfrîngîndu-se pe sine, o adoptă în cele din urmă, fără să sacrifice onoarea militară. Generalul Antonescu, primind puterea de la rege, şi-a socotit mandatul, de la început, cu termen limitat, fixîndu-şi drept program de guvernare rezolvarea multiplelor probleme care aduseseră ţara în mare criză şi ruină: asanarea dinastiei, restabilirea ordinii economice prin rezolvarea problemei refugiaţilor din teritoriile cedate şi, după circumstanţe, restabilirea graniţelor României Mari. Deşi aceste probleme pe care le avea de rezolvat se prezentau în bloc, Generalul nu a socotit rezolvarea lor ca termen al expirării mandatului său. De aceea, după fiecare problemă rezolvată, el a încercat să predea puterea partidelor istorice, singurele pe care el le considera în drept să o primească.

Astfel, el a fost auzit declarînd:

- Mandatul meu trebuia să înceteze imediat după abdicarea Regelui Carol II. Nu a fost posibil, deoarece problema legionară se cerea impetuos şi urgent soluţionată.

Şi cine altul în ţară, la acel moment, era mai indicat s-o facă decît Generalul Antonescu? Şi el a făcut-o. Imediat după înfrîngerea Rebeliunii, Generalul a oferit puterea lui Iuliu Maniu şi lui Dinu Brătianu. Este notoriu refuzul net al acestora. Ei l-au îndemnat pe General să facă un guvern de militari şi să conducă ţara mai departe, ţinînd seama de bunele raporturi stabilite cu Hitler. El nu a făcut guvern de militari, pentru că a socotit că ţara nu ajunsese la situaţia de a nu mai dispune de personalităţi politice valoroase, şi îşi alcătuieşte un guvern mixt, cu militari în ministerele legate de Armată, şi cu civili - personalităţi marcante şi entuziaste. Cu toate că suprimase Constituţia şi guvernează prin decrete-legi, desfiinţînd partidele politice, el menţine un contact permanent cu şefii Opoziţiei, la curent cu actele principale de guvernămînt şi luînd cunoştinţă de criteriile lor. Generalul Antonescu, adus la cîrma ţării de Carol II, era necunoscut masselor. El a devenit imediat popular, după obţinerea abdicării regelui şi după înfrîngerea Rebeliunii. Această popularitate s-a păstrat tot timpul, pînă după trecerea Nistrului şi eliberarea Basarabiei, apoi a început să scadă, după înfrîngerea de la Don.

- Mareşalul nu a avut cu el marea majoritate a poporului în războiul împotriva sovieticilor. În faza ofensivei, cînd trupele române ajunseseră în Crimeea şi Caucaz - Don - Volga, opinia publică a tăcut. Admitea succesul, dar nu-şi manifesta vreun entuziasm. Această opinie, dominată de vechile partide politice, vedea cu jumătate de ochi victoria din Est, deşi erau perspective ca inamicul nostru reductibil să fie neutralizat. Această opinie privea mereu spre anglo-americani, dorind ca nemţii să bată pe ruşi şi aliaţii să-i bată pe nemţi. În această himeră, ei căutau să situeze armata noastră, care era încadrată în marile unităţi germane. Înfrîngerea de la Don aruncă întreaga Opoziţie şi pe detractori în tabăra adversă. Ei sînt împotriva prezenţei trupelor române în U.R.S.S. şi cer imediata lor readucere în ţară. Era o imposibilitate materială, pe care ei nu o vedeau. Acuma se puneau premizele armistiţiului, atît pentru Guvern, cît şi pentru Opoziţie. Pentru Opoziţie, problema nu implica procese de conştiinţă, impacturi cu onoarea. Ea mergea pe axa determinării ei, rămasă credincioasă Apusului, deşi acel Apus se dezinteresase complet de soarta României, nu ne ajuta în momentele grele prin care am trecut şi ne-a împins în braţele Germaniei lui Hitler. În mod paradoxal, privirile şi speranţele politicienilor rămăseseră îndreptate către Apus, care începea să se afirme pe plan militar şi politic. Atracţia era aşa de puternică, încît nu se mai ţinea seama de inamicul care putea veni din nou peste noi, cu perspectiva comunizării ţării. Faptul că armata noastră se afla în luptă departe de ţară şi sub ameninţările Planului Margaretha II nu interesa, iar prin vocile celor doi şefi de partide se cerea predarea la inamic şi ieşirea din alianţă. Deci majoritatea ţării nu mai era cu Mareşalul, cu el rămăseseră grosul armatei, oamenii lucizi şi adevăraţii patrioţi. Necesitatea ieşirii din alianţă devenise pentru Mareşal o problemă acută. Cu tot entuziasmul său de la începutul războiului şi angajamentul de onoare faţă de Hitler la început, de a merge alături de Axă „pînă la moarte”, Mareşalul a pierdut încrederea în victoria germană încă de la finele lui 1941, după înfrîngerile suferite de Germania în faţa Moscovei. (Va urma)

George Magherescu

Partea a VII-a 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal 

duminică, 28 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (V) - Tricolorul, 16 iulie 2011


Noi însă l-am judecat, pentru prima oară, aspru pe Mareşal. Am considerat gestul său ca pe o ofensă gratuită ce se aducea acelui mănunchi de credincioşi, care-1 urmăreau cu dragoste şi devotament în refugiul său şi care-şi părăsiseră căminele în acea pribegie. Dar ne-am daţ seama că greşisem, neînţelegîndu-1 în sinceritatea sa. În acest interval de timp, Generalul Antonescu este chemat să ia contact cu noii aliaţi în devenire: Mussolini şi Hitler - marele protector Hitler. Mai înainte chiar de chemarea sa la Conducere, Generalul Antonescu luînd contact oficios cu anumite personalităţi politice germane şi încă aflîndu-se cu domiciliul forţat la Mînăstirea Bistriţei, le declarase: „Generalul Antonescu nu poate semna nici o poliţă în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc la valori egale”, declaraţie ce va sta la baza relaţiilor cu Germania şi Italia pe tot timpul guvernării sale. Şi în faţa acestora, cu precădere în faţa lui Hitler, Generalul Antonescu afirmă „prietenia, pe bază de sinceritate absolută”. Era principiul pe care-1 aşează în raport cu aliaţii săi. Prima întîlnire a avut-o la începutul lui noiembrie cu Ducele Mussolini, la Roma.

Fără nici o reticenţă, îi dezvăluise întregul concept pe care l-a urmărit în politica sa. Generalul declară în discuţiile cu Ducele, ca şi în discursul oficial la banchetul care se da în cinstea lui, privind drepturile noastre asupra Transilvaniei de Nord.

„Ceea ce nu se bazează pe adevăr nu poate dura. Toată istoria noastră oferă un spectacol unic: noi am păstrat intacte trăsăturile latine. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu graiul nostru, care este unul şi acelaşi din Maramureşul azi cedat Ungariei şi pînă la Timoc. Nimeni nu a izbutit să ne clintească din loc timp de 2.000 de ani, nimeni nu va izbuti să ne clintească nici peste 1 milion de ani. Noi ne-am aşezat primii pe aceste locuri. Poporul Român a rezistat la toate atacurile. Românii sînt prezenţi şi vor lupta pentru drepturile lor.”

La prima întîlnire cu Hitler, Generalul Antonescu îi declară:

„...Sprijinul oferit de Germania vecinilor noştri inamici, Bulgaria şi Ungaria, a fost cauza neînţelegerii dintre cele două ţări. Arbitrajul mutilant de la Viena a fost dureros simţit de poporul nostru şi va trebui să i se dea probă de adevărată prietenie în viitor, pentru ca el să colaboreze fără rezerve cu judecătorii săi”. Tonul ferm al generalului părea să-i placă lui Hitler, care a admis cu bunăvoinţă:

- Ultima pagină din Istoria Transilvaniei nu a fost scrisă încă.

- Sper! a confirmat Generalul. Am pierdut anul acesta două provincii, a căror populaţie majoritară este de acelaşi sînge cu noi. Dacă Germania, pe drept cuvînt, i-a cerut pe sudeţi în baza dreptului de liberă determinare a popoarelor, ea nu poate să nege dreptul de a revendica, pe aceeaşi bază, teritoriile locuite de conaţionalii noştri. Principalele scopuri ale politicii mele vor fi reîntoarcerea la Patria-Mamă a Basarabiei şi regiunilor de Nord ale Bucovinei şi Transilvaniei. Prefer să fac această declaraţie de la începutul raporturilor noastre.

- Nici o frontieră nu este definitivă! a subliniat Hitler, iar Generalul a continuat:

- Ministrul dumneavoastră de Externe - şi l-a arătat pe von Ribbentrop - m-a sfătuit, în timpul întrevederilor de dimineaţă, să nu vă vorbesc despre Transilvania. Admit că această problemă are un aspect delicat pentru guvernul Reichului, dar dacă acesta doreşte să accepte prietenia pe care România i-o oferă, el trebuie nu numai să admită, dar să şi vrea ca şeful guvernului său să-şi exprime deschis preocupările.

- Sinceritatea este o condiţie a prieteniei! a confirmat Hitler. Acesta a fost tonul susţinut pe tot timpul întrevederilor cu Hitler (fapt ce l-a determinat pe acesta să declare: „Pe viitor toată politica externă privind România şi interesele ei se va baza pe strînsa prietenie prin care sper să mă leg de dumneavoastră. Cînd veţi avea vreo dificultate cu vreunul dintre vecinii ţării dumneavoastră, eu vă stau la dispoziţie. Avionul meu personal vă va sta la dispoziţie”. În acest climat de prietenie şi încredere reciprocă s-a înjghebat alianţa cu Axa. Datorită acestui climat, Generalul va deţine mînă liberă pentru a rezolva problema legionară, cînd, sub ochii trupelor germane aflate în ţară, Generalul înăbuşe Rebeliunea. Faza de pregătire a războiului cu U.R.S.S. îl situează pe Generalul Antonescu în postura de a fi fost primul dintre aliaţii Germaniei informat despre planurile de război ale lui Hitler. Atitudinea Generalului a fost perfectă, axată pe principialitatea lui. Cînd Hitler, la început, rezervase rolul României ca piaţă de arme şi producătoare de materii prime pentru războiul Germaniei, Generalul, consecvent atitudinii sale luată faţă de Carol II, care cedase fără luptă din teritoriul naţional, respinge cu tărie acest rol pasiv şi cere ca România să ia parte din primul moment la atacul duşmanului său din Răsărit.

El a declarat:

- Vreau să particip din primul moment al războiului, deoarece, şi într-un fel şi în altul, ruşii vor bombarda teritoriul românesc. România niciodată nu va ierta Generalului Antonescu de a fi lăsat Armata Română cu arma la picior, în timp ce forţele germane din România vor porni împotriva ruşilor. De aceea, România va trebui să participe din prima zi!

21/22 iunie. Se dă atacul contra Uniunii Sovietice. În timpul războiului din Est, Mareşalul nu s-a abătut de la principialitatea sa. El a fost un om care nu a cunoscut sentimentul de frică. Nici de oameni, nici de evenimente. Tuturora le-a făcut faţă, cu sînge rece, dominîndu-i. Din primele momente ale declarării războiului din Est, Mareşalul a fost zi de zi pe front, la trupele în luptă; uneori chiar în linia întîi, de unde observa mersul operaţiilor şi de unde dădea instrucţiuni de execuţie. De multe ori, prins în situaţii periculoase, nu dădea vreun semn că i-ar fi fost teamă. Şi nu-i era. Avea o asemenea siguranţă în acţiunile sale, încît nu admitea că ar putea interveni ceva care să-1 împiedice, care să-i atingă integritatea corporală. Şi, într-adevăr, unde apărea Mareşalul nimica nu se producea, chit că mai înainte cu cîteva minute situaţia era primejdioasă şi că, după plecarea lui, imediat se produceau schimbări grave ale situaţiei frontului. În timpul cît a comandat efectiv cele trei Armate care au atacat şi cucerit Basarabia şi Transnistria, cu Odessa, l-am însoţit tot timpul în inspecţiile sale şi, după cum am spus, deşi mergea la punctele cele mai înaintate ale frontului, nu am trecut prin momente care să ne pună viaţa în pericol. Era ca un miracol. Unde apărea Mareşalul totul devenea liniştit, ca după aceea să auzim de declanşări de artilerie şi atacuri inamice care s-au declanşat în acel punct. În zborurile cu avioneta peste linii, odată trecu peste poziţia inamică, la Bahlui, lîngă Voineşti. Nimic nu s-a întîmplat deşi înălţimea era la o sută de metri şi se vedeau bine, cu ochii liberi, luptătorii inamici din poziţii. În timpul bombardamentelor aeriene anglo-americane, după fiecare bombardament, imediat ce înceta, zbura la faţa locului, ajungînd înainte ca ultimele bombe întîrziate să-şi fi făcut efectul, iar el se plimba impasibil pe terenul bombardat, dînd ordine pentru repunerea în funcţiune a celor avariate. După un bombardament asupra Turnului Severin, am ajuns cu avionul cînd abia explodase ultima bombă. Gara fusese ţinta. Trenuri cu muniţii fuseseră lovite. Cum a ajuns, a trecut ia inspecţia gării. Din vagoanele lovite, din cînd în cînd porneau gloanţe şuierînd împrejur. Suita se adăpostea după stîlpii de beton din triaj. Mareşalul, neclintit, în şuierăturile acestor gloanţe, însoţit de personalul şi de comandanţii militari ai gării continuau să meargă, să vadă şi să ia măsuri de loca-lizare. Intr-una din dimineţele lunii iunie 1944, Mareşalul, aflîndu-se la Snagov, aude trecerea unei formaţii de Liberator spre Ploieşti. Iese imediat afară în faţa palatului, pentru a urmări desfăşurarea bombardamentului, care putea fi observat foarte bine. Bun înţeles suita l-a urmat. La un moment dat, dinspre pădure, la înălţimea copacilor, apare un Liberator, trecînd în rase-mottes pe deasupra noastră ; era aşa de jos încît se vedeau piloţii. Dintr-odată toată suita a dispărut, ascunzîndu-sc după stîlpii per-golei din faţa palatului. în mijlocul platoului rămăsese singur, imperturbabil. Mareşalul, care a urmărit trecerea avionului pe deasupra capului său şi dispărînd undeva aproape, în spatele pădurii. Această atitudine neînfricată de adevărat ostaş ne-a făcut pe noi, puţinii din suită, să ne considerăm ca, fiind în serviciul Mareşalului, să ne socotim "în linia întîia". întîmplarea următoare va ilustra foarte bine această idee. Eram după primele zile ale ofensivei din Basarabia. După ce Diviziile noastre reuşiseră să stăpînească, după lupte grele, trecerile peste Prut, întîmpinau dificultăţi în înaintarea spre Nistru. Una dintre aceste Divizii - Divizia 35 Infanterie se imobilizase în masivul păduros al Corneştilor în zona Nisporeni. Mareşalul imediat, la faţa locului. De la observatorul înaintat al Diviziei, de la care se deschidea o vale adîncă, terminată urcînd pieptişul unui deal pe care-l străbătea şoseaua ce ducea din localitate, prin mijlocul pădurii, mai departe. Avangarda Diviziei, comandată de maiorul Cambrea, viitorul general, comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu, căzuse într-o ambuscadă din care lupta să se degajeze. Mareşalul, la faţa locului, dă dispoziţiuni pentru remedierea situaţiei şi reluarea înaintării. Făcîndu-se tîrziu, Mareşalul părăseşte postul de Comandă al Diviziei, lăsînd în locul lui pe maiorul adjutant Marin Alexandru, ofiţer de stat major din Infanterie să rămînă acolo şi să urmărească desfăşurarea operaţiilor pînă la reluarea înaintării avangărzii. După ce s-a ajuns la Tren (trenul Patria în care Mareşalul a locuit pe timpul campaniei din Basarabia) tîrziu noaptea, ne trezim cu maiorul Alexandru Marin, care venea de la Divizie. Imediat a fost introdus la Mareşal pentru a-i raporta. Din cele raportate de maior, reieşea că nu executase întocmai ordinul primit de a urmări pînă la sfîr.şit operaţiile avangărzii şi se mulţumise cu primele rezultate pozitive pe care s-a grăbit să le aducă la Tren. Atunci Mareşalul a fost auzit spunînd:

- Dumneata nu ai executat ordinul primit. Nu trebuia să pleci decît atunci cînd te convingeai că avantgarda şi-a atins obiectivul înaintarea Diviziei a fost reluată. Vei pleca imediat înapoi la Divizie şi vei lua comanda avantgărzii, unde vei rămîne pînă la noi ordine... (Va urma)

George Magherescu

Partea a VI-a 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 27 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (IV) - Tricolorul, 15 iulie 2011


Mareşalul respecta cu stricteţe atribuţiile fiecărei funcţii, fiecărui grad şi nu trecea peste ele decît în cazuri grave de abatere de la corectitudine. Atunci cînd ministrul de Război, generalul Pantazi, a luat măsura de a trimite pe frontul din Crimeea pe fostul adjutant al Mareşalului, colonelul Eugen Niculescu, deşi avea stagiul şi fusese decorat cu „Mihai Viteazul”, Mareşalul i-a atras atenţia că-1 expune prea mult. Era în toamna lui 1943. La replica ministrului că trebuia dat exemplu pentru păstrarea moralului luptătorilor ca un element de elită să fie pe front, Mareşalul nu a spus nimic şi colonelul Niculescu a plecat la comandă de regiment în Crimeea, unde a murit. Atît a spus Mare-şalul: „Ce păcat de băiatul acesta! Şi i-am spus lui Pantazi să nu-l trimeată acolo...”. I-a spus, dar nu i-a ordonat, ceea ce ar fi putut foarte bine să facă. Tot astfel, singurul său nepot de văr, pe atunci sublocotenentul Marius Tomaide, cade prizonier în Crimeea. Mareşalul nu face nici un gest ca să-l scape din prizonierat, lăsîndu-l să împartă soarta celorlalţi ostaşi. Dar cel mai concludent caz poate fi socotit cel al lui Liviu Rebreanu. În 1943, Mareşalul cere Ministrului Culturii, Ion Petrovici, să-1 schimbe din postul de director al Teatrului Naţional pe Liviu Rebreanu, din cauza unor declaraţii cu caracter nefavorabil faţă de nemţi. Ministrul Petrovici a refuzat cu toată deferenţa, justificînd: „Liviu Rebreanu este o personalitate de mare prestigiu cultural. A adus mari servicii Teatrului Naţional, ar fi o pierdere de neînlocuit înlăturarea sa din post”.

Mareşalul s-a înclinat şi Rebreanu a rămas mai departe în post.

La începutul anului 1944, Mareşalul cere din nou ministrului Petrovici să-1 schimbe pe Rebreanu din direcţia Teatrului Naţional, pe motivul că Rebreanu era bolnav incurabil. Petrovici refuză din nou, pe motivul că fiind bolnav nu trebuie schimbat, pentru a nu i se distruge moralul. Mareşalul se înclină din nou, spunînd:

„Văd că nu am nici o trecere la dumneavoastră”, la care ministrul Petrovici s-a mulţumit să ridice din umeri, în semn de neputinţă.

Un alt caz concludent de respectare a legalităţii ni-1 oferă următorul episod.

În toamna anului 1943, din cauza desfăşurării evenimentelor militare pe frontul italian, prin pătrunderea adîncă a aliaţilor în peninsulă, s-au avut în vedere posibilităţile aviaţiei acestora de a acţiona pe teritoriul ţării. În consecinţă, s-a ordonat luarea de măsuri pentru dispersarea autorităţilor din centrele populate şi în speţă şi din Capitală. Căutîndu-se un loc pentru dispersarea conducătorului şi a cabinetului său, s-a ajuns la soluţia Pădurea Snagov. Acolo era palatul Prinţului Nicolae, loc de amplasament al casei Mareşalului şi al cabinetului, în barăci instalate în pădure. Pentru aceasta am fost desemnat să pregătesc acest loc şi, ca atare, am luat contact cu reprezentantul prinţului în ţară, generalul Manolescu. Exprimîndu-mi doleanţele, acesta, binevoitor, mi-a spus că, drept curtoazie, e bine să încunoştinţeze pe proprietar, care, sigur, îşi va da consimţămîntul. Zis şi făcut. Peste un interval de timp, ducîndu-mă din nou la Snagov pentru definitivarea acţiunii şi luînd din nou contact cu generalul Manolescu, acesta, foarte jenat, mi-a spus că a intervenit ceva nefavorabil dorinţei noastre, şi anume refuzul prinţului de a pune la dispoziţia Mareşalului palatul său. Spunîndu-mi aceasta, mi-a întins scrisoarea prinţului, pe care am citit-o cu profundă consternare şi indignare. Refuzul era net şi se termina astfel: „Nu dau voie nimănui să se instaleze în casa mea. Aceasta e făcută cu banii şi strădania mea, iar dacă va îndrăzni cineva să o facă, fără aprobarea mea, îl blestem ca praful şi pulberea să se aleagă de el”. Înapoindu-mă la cabinet şi raportînd colonelului Davidescu situaţia penibilă în care ne aflam, acesta s-a dus imediat la Mareşal şi i-a reprodus, cuvînt cu cuvînt, cele raportate de mine, plus blestemul. Mareşalul a ascultat impasibil şi a replicat:

- Bine. Să se caute un alt loc. Într-atîta era infiltrată în spiritul său ideea dreptului proprietăţii, încît nici în cazul acesta excepţional, de război, cu bunurile unui cetăţean căzut din drepturile lui, nu s-a abătut de la el. I-ar fi fost foarte uşor să rechiziţioneze palatul. Nu a făcut-o. Şi astfel ne-am evacuat în faimoasa vilă Weber, din satul Ciolpani-Coadele, tot la Snagov, vilă cu totul necorespunzătoare; poate fi văzută şi azi, unde s-a instalat un club nautic. Mai tîrziu, prinţul şi-a dat acordul.

Un alt caz este următorul: în primăvara anului 1944, pe timpul bombardamentelor aviaţiei anglo-americane, Mareşalul, cu o foarte restrînsă suită de 6 ofiţeri, era cazat în vila Weber din satul Snagov. În primele zile de la instalarea în vilă, suita era servită cu masa din bucătăria Mareşalului. Într-una din zile, Mareşalul, de faţă cu ofiţerii din suită, i se adresează colonelului Davidescu - şeful Cabinetului Militar - prin cuvintele: „Ascultă, Davidescu, trebuie să ştii şi să explici ofiţerilor că eu nu pot hrăni suita, deoarece eu nu am o listă civilă, că trăiesc din soldă ca toţi şi trebuie să vă organizaţi întreţinerea proprie...”. Bineînţeles că aceste cuvinte au umplut de consternare pe ofiţeri. Imediat s-au luat măsuri pentru organizarea unei popote proprii pentru cei cîţiva ofiţeri. În ziua următoare, văzînd că ofiţerii nu vin la masă, s-a interesat de motivul absenţei lor. I s-a explicat că ofiţerii şi-au organizat propria popotă. Atunci, Mareşalul a spus colonelului Davidescu: „M-ai înţeles greşit, Davidescu. Am spus că nu pot hrăni pe contul meu întreaga escortă (14-15 oameni) şi nu m-am gîndit la cei cîţiva ofiţeri, care bun înţeles au loc în permanenţă la masa mea”. Era o justificare de înţeles, mai ales acuma, cînd ştim că indemnizaţia sa de şef al Statului era cedată marilor mutilaţi. (Va urma)

George Magherescu

Partea a V-a 


 Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 26 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (III) - Tricolorul, 14 iulie 2011


Înlăturarea din armată a ministrului Apărării Naţionale şi a şefului Marelui Stat Major ilustrează în modul cel mai concret această principialitate. Cazul cel mai concludent îl considerăm acela al şefului Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu.

Acesta, un ofiţer de valoare excepţională, scriitor militar, doctrinar în armată, a fost scos din cadrele active pentru motivul că a aprobat cedarea provinciilor fără luptă. Generalul Ţenescu era în aceeaşi promoţie de ofiţeri cu Generalul Antonescu şi pe deasupra erau buni prieteni.

Sigur, măsura era surprinzătoare şi durerea a fost adînc simţită de Generalul Ţenescu, care a scris Generalului Antonescu, cerîndu-i explicaţii pentru măsura ce i s-a aplicat, dezvinovăţindu-se. Generalul Antonescu îi răspunde tot printr-o scrisoare, în care se putea citi:

„Iubite Florea,

Nimeni în ţara aceasta nu te poate cunoaşte mai bine şi să-ţi preţuiască valoarea profesională. Poţi să-ţi închipui cît de greu mi-a fost să-ţi aplic această măsură şi ţie. Dar, te rog să mă crezi - frate dacă mi-ai fi fost, frate, tot astfel aş fi procedat.

Deplîng din inimă soarta care te-a aşezat în acest post de mare răspundere într-o situaţie dramatică pentru ţară. Fatalitatea a făcut ca tu să cazi victimă.

Cu regretul infinit că a trebuit să mă despart de tine în aceste vremuri cumplite pentru ţară, îţi păstrez în inima mea aceea admiraţie şi caldă prietenie.

Generalul I. Antonescu”.

Şi astfel Generalul Florea Ţenescu cade victimă unui principiu: acela al răspunderii care incumbă aceluia care ocupă un post înalt, trebuind să fie pregătit pentru consecinţele ce decurg din acea funcţie.

Un alt caz petrecut în primele zile ale guvernării sale. Am văzut cum Generalul Antonescu, mai înainte de a cere Regelui Carol II să abdice, a cerut şi părerea aghiotanţilor regali, ca şi a Generalului Coroamă, comandantul Diviziei de Gardă, şi cum acesta a răspuns : „Nu trag în popor, nu apăr pe rege”. Or, nu se putea da un răspuns mai corespunzător momentului decît acesta pe care l-a dat Generalul Coroamă. Prin acel răspuns trecuse cu „arme şi bagaje” în tabăra Generalului Antonescu, care de fapt nu avea nici o tabără şi se prezenta de unul singur în faţa unei întregi organizaţii statale. Pe drept cuvînt, ca urmare a acestei atitudini „pro Antonescu” luată de Generalul Coroamă, acesta a fost foarte surprins şi indignat vă-zîndu-se mutat la comanda Corpului 4 Armată de la Iaşi. Era o îndepărtare din Bucureşti, atenuată de o avansare. Totuşi, Generalul Coroamă s-a simţit lezat în interesele sale şi s-a prezentat în audienţă la Conducător, căruia i-a cerut explicaţii la măsura îndepărtării sale din Bucureşti. Generalul Antonescu, după ce i-a ascultat plîngerea, i-a răspuns:

- Ce vrei, Coroamă? Ţi-ai trădat regele. Cum mai pot avea încredere în Dumneata?

- Dar pentru Dumneavoastră am făcut-o!

- Ţi-am cerut eu, Coroamă ?

Acesta nu a mai replicat, plecînd să-şi ia în primire noua comandă.

Pe timpul conlucrării cu mişcarea legionară, Generalul Antonescu a avut aceeaşi comportare.

Mai întîi le-a acordat satisfacţii, reabilitînd pe legionarii sacrificaţi de Regele Carol II. A reînhumat osemintele lui Corneliu Codreanu şi ale celorlalţi legionari, acordîndu-le calitatea de martiri. A participat la reînhumarea lui Codreanu, purtînd cămaşă verde legionară, voind să arate că împărtăşeşte durerea legionarilor pentru pierderea Căpitanului lor. În acelaşi timp, Generalul Antonescu îşi linişteşte conştiinţa faţă de Codreanu, pe care nu a putut să-l salveze de la moarte. Cu privire la actele teroriste săvîrşite de legionari prin suprimarea profesorului N. Iorga şi a lui Virgil Madgearu, Generalul Antonescu le înfierează cum nu se poate mai drastic: „Toată mîndria mea era să nu am mîinile pătate. Mi-aţi nimicit cu fapta alor voştri această mîndrie”. Iar mai înainte de săvîrşirea acelor crime, ca şi cum ar fi voit să le înlăture, li se adresează legionarilor în Consiliile de Miniştri, înfierînd ilegalităţile şi conduitele neomenoase. Privitor la prof. Iorga, el declara: „Nu permit să se excite simţul bestialităţii Naţiei, deoarece el duce la o situaţie tragică Neamul Românesc”. Pe urmă, atacurile împotriva oamenilor politici: „Nu am nimic cu prof. Iorga şi nu vreau ca acela care a adus mari servicii Neamului nostru să fie atacat. Trebuie să avem o presă civilizată, nu sîntem un stat sălbatic, care să spună: «Iorga are o barbă de 4 metri, e bătrîn etc. Calificative de acestea nu le admit”. Şi aceasta, ţinînd seama că Generalul avusese într-adevăr diferende personale cu marele savant. Aflînd despre odiosul asasinat asupra lui Iorga, Generalul a fost profund afectat şi a transmis condoleanţe familiei. Atitudine principială dovedeşte şi faţă de alte persoane, indiferent de relaţiile dintre ei. Faţă de evrei şi de comunişti caută să nu treacă peste legile omeniei şi dreptăţii. Pe comuniştii care vroiau să plece în U.R.S.S. îi lasă să plece, fără a duce o acţiune de represalii împotriva lor, dacă se încadrau în legile ţării. Faţă de evrei comportamentul său s-a menţinut mereu pe o linie de omenie. În timp ce în alte ţări antisemitismul era în floare, Generalul Antonescu a aplicat acestora măsuri de protecţie ca şi cetăţenilor români. La abuzurile legionarilor, el a intervenit şi a luat apărarea acestor elemente, pe care le considera factori economici importanţi. Numai pe evreii intraţi clandestin în ţară după evenimentele din Polonia, din 1939, îi internează în lagăr, asigurîndu-le condiţii omeneşti de viaţă. Pe timpul unei inspecţii făcute la un asemenea lagăr, găsind puse la munci grele şi fete tinere, dă dispoziţii să se înceteze cu aceste procedee şi fetele tinere, ca şi femeile să fie puse numai la munci casnice, bucătărie, croitorie ş.a. Pe timpul terorii naziste şi lagărelor de exterminare, Generalul nu aplică aceste măsuri şi nu admite ridicarea evreilor din ţară; mai mult, le aprobă plecarea în Palestina (cazul vaporului „Struma”).

Această atitudine i-a dat dreptul să declare la Marele Proces: „Dacă azi evreii din România sînt în viaţă, aceasta se datoreşte Mareşalului Antonescu!”

Nici un moment politic nu poate scoate în evidenţă consecvenţa în comportamentul principial al Generalului Antonescu decît momentul rebeliunii. După 4 luni de eforturi şi persuasiune, de constrîngeri, Generalul nu poate evita rebeliunea legionară, încercînd pînă în ultima clipă să-i aducă la raţiunea de Stat, aceştia refuzînd cu obstinaţie şi folosind toate mijloacele de intimidare: mişcări de stradă, acţiuni teroriste, atac cu focuri asupra localului Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Ajungînd la impas cu tratativele, Generalul acordă un ultimatum da 24 ore şi aşteaptă în linişte intrarea în ordine. Acest ultimatum nu era altceva decît limita de toleranţă pe care şi-o acorda principialităţii sale, care îi crea obligaţii faţă de legionarii pe care îi adusese la putere şi pe care ar fi voit să-i aibă alături în condiţii consimţite de ambele părţi. Dar legionarii ar fi voit să rămînă singuri la putere şi să guverneze după bunul lor plac.

Lucrurile ajungînd aici, Generalul s-a văzut eliberat de obligaţiile pe care şi le luase faţă de legiune şi, trecînd - nu călcînd - peste principialitatea sa, care-i cerea să-şi respecte cuvîntul, la expirarea termenului ultimatumului, a ordonat: FOC!; dar şi acest ordin cu rezerve - să se tragă în sus, pentru intimidare, şi numai la nevoie să se tragă „ochind la picioare”. Dorea să fie cruţaţi tinerii induşi în eroare. Generalul Antonescu va susţine o luptă grea în cele 4 luni de guvernare naţional-legionară, încercînd totul pentru a continua conlucrarea cu legiunea, ducînd-o pe făgaşul ordinii, cinstei, disciplinei, eşuînd în toate eforturile sale şi neputînd împiedica rebeliunea. Cînd, la 17 martie 1941, s-a aflat despre moartea lui Titulescu, asupra întregii ţări, abia ieşită de sub teroarea legionară, s-a abătut un val de tristeţe adîncă, de regrete şi nelinişte privind viitorul. Fiecare român îşi dădea seama că ţara suferise o nouă şi foarte mare pierdere prin dispariţia acestui mare apărător al ei.

Asupra Generalului Antonescu a declanşat un proces adînc de conştiinţă, provocat de conflictul, pe de o parte, între sentimentele de prietenie care-1 legau de marele om politic, iar pe de alta de situaţia sa, în calitate de şef de Stat.

De aceea, atunci cînd Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, a venit în audienţă pentru a-i cere aprobarea de a publica un articol omagial în memoria marelui dispărut, el este refuzat prin cuvintele :

- Înţelege, dragă Stelian, că nu pot lăsa să se publice articolul tău, care este foarte frumos. Nimeni în Ţara Românească nu a putut fi mai bun prieten cu Titulescu decît mine şi, totuşi, nu pot veni azi, cînd de abia am stabilit legături amicale cu ţări care l-au considerat inamic notoriu al lor, cu figura lui Titulescu care are de fapt drept la doliu naţional. Dacă nu pot face acest doliu naţional nu cu un articol, oricît de bine întocmit ar fi, poate fi cinstită memoria acestui mare român, despre care nu ştiu dacă ţara va mai avea fericirea să aibă unul ca el. Numai tăcerea demnă şi resemnată poate fi ultimul omagiu pe care România cu sufletul îndoliat i-l poate aduce azi marelui ei fiu dispărut.

Înfrînt în convingerile sale de a acorda încredere oamenilor în raport cu legiunea, el nu-şi modifică comportamentul. Lucrează cu oricine ocupă un loc de răspundere, acordîndu-i toată încrederea pînă la proba contrarie.

Astfel, venit în capul Marelui Stat Major pe vremea lui Carol II, găseşte acolo pe toţi oamenii adversarului său şi nu va schimba pe nici unul, conlucrînd perfect cu aceştia.

La fel şi pe timpul guvernării sale, el nu are oamenii săi şi nici o clică. Are mulţi admiratori, care nu aşteaptă de la el favoruri, deoarece el nu înţelege să le acorde, socotindu-i în slujba ţării. Şi după cum el nu înţelege să primească altă remuneraţie în afară de solda gradului, fondurile secrete ce avea la dispoziţie le contabilizează astfel ca să se ştie ce se face cu ele. Cît a fost şef al Statului, toată indemnizaţia a oferit-o marilor mutilaţi, cărora le îndeplinea orice dorinţă. În ce priveşte corectitudinea în mînuirea fondurilor, devenise notorie scena petrecută cu Generalul Cuzin, inspector al Intendenţei, atunci cînd a luat fiinţă Consiliul de Patronaj. Atunci, Generalul, chemînd la el pe Cuzin, i-a spus: „Cuzin, mă cunoşti prea bine ca să crezi că glumesc. Iei în primire gestiunea Patronajului. Dacă o singură neregulă se va găsi în acte, te împuşc cu mîna mea. Vreau ca onoarea soţiei mele să rămînă fără pată!”. Într-adevăr, oricît s-a căutat să se găsească nereguli la Patronaj, nu s-au găsit. Cuzin îşi făcuse din plin datoria. (Va urma)

George Magherescu

Partea a IV-a 

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 25 august 2011

Sebastian Papaiani, marele actor român la 75 de ani


Eu am făcut teatru cu profesori care credeau în profesia asta. Profesia asta nu se făcea pentru bani. Şi nici atunci profesorii nu aveau salarii mari. Dar erau iubitori. Şi convingători. Făceau din teatru o fiinţă de care tu te apropiai cu sfinţenie.


Mi-ar fi plăcut să fiu bogat poate... ca să dau şi altora. Sunt altruist. Sunt iubitor de oameni. Când ştii că fără ei nu poţi trăi. Şi ăsta este cel mai frumos lucru. Să iubeşti... - Sebastian Papaiani


Puţini actori au mai rămas din oastea de-odinioară . Toţi au dus greul anilor în care teatrul şi cinematograful erau respectate, când teatrele şi cinematografele erau adevărate biserici, unde te duceai să te rogi la sfinţi .
După sfinţii deceniilor trecute, au venit păcătoşii noii generaţii ... cum se distruge o istorie ...
Avem un actor din vechea gardă cu totul special, un om modest şi plin de talent, maestrul Sebastian Papaiani . 
 Nu ştiu ce să spun nou despre domnia sa . Doar să te uiţi jumătate de oră la o emisiune la care este invitat şi simţi că îl cunoşti de-o viaţă . Vorbeşte aşa de frumos şi are o aură atât de luminoasă .
Totuşi, el are dorul marilor artişti : priveşte cum cad toţi prietenii şi idolii, seceraţi de doamna cu coasă .
Poate că cel mai greu i-a fost să se despartă de bunul prieten şi vecin, Ştefan Iordache, cel care l-a convins pe Sebastian Papaiani să se mute la Gruiu .

Cu maestrul comediei româneşti, regizorul Geo Saizescu
Sebastian Papaiani este unul dintre actorii care şi-au format un stil aparte de a juca şi o colecţie de personaje frumoase, simpatice şi interesante .
A jucat în filmele regizorilor mari, de la Sergiu Nicolaescu, la Geo Saizesescu .
 Personajele sale comice, ca Păcală sau Gogu, au impresionat spectatorii, aducându-şi aportul la uriaşul succes de public pe care l-au avut cele două filme, Nea Mărin Miliardar fiind cel mai vizionat film românesc din toate timpurile .
Orghidan ( Ultima noapte de dragoste ) sau Dobriţă ( Am fost şaisprezece ) au emoţionat generaţii de spectatori .
Iată că Sebastian Papaiani este în deplinătatea gradului de maestrul şi de geniu al teatrului şi filmului românesc .
În " Secta Femeilor "
Selecţie filmografică 

 Cu maestrul Sergiu Nicolaescu :

Cu mâinile curate - Oarcă, Ultimul cartuş - Ştefan Oarcă, Zile fierbinţi - macaragiu, Accident - reporter, Nea Marin miliardar - Gogu, Ultima noapte de dragoste - Orghidan, Ringul - prezentator


 Cu maestrul Geo Saizescu :

Un surâs în plina vara, Dragoste la zero grade, La porţile pământului, Balul de sâmbată seara, Astă-seară dansăm în familie, Păcală, Eu, tu şi Ovidiu, Şantaj, Grăbeşte-te încet, Sosesc păsările călătoareSecretul lui BachusSecretul lui Nemesis, Păcală se întoarce  


Cu maestrul Mircea Drăgan

Golgota, B.D. intră în acţiune, B.D. în alertă, B.D. la munte şi la mare, Fraţii JderiŞtefan cel Mare


Un loc special în filmografia domniei sale ocupă serialul Toate pânzele sus, unde îl joacă pe curajosul Ieremia . 


A jucat de asemenea în : 

Gaudeamus igiturDimineţile unui băiat cuminteVremea zăpezilor, Asediul, Facerea lumiiCiprian Porumbescu, Dragostea începe vineri, Toamna bobocilorIarna bobocilor, Expresul de BufteaRoscovanulClipaAlo, aterizează strabunica!Calculatorul marturiseste, Totul pentru fotbal, Liceenii, Nişte băieţi grozaviO vară cu MaraNeînvinsă-i dragostea 
( regii aparţinând lui Mircea George Cornea, Andrei Blaier, Gheorghe Vitanidis, Virgil Calotescu, etc. )  


Sebastian Papaiani a fost şi este, fără îndoială, un mare creator de viaţă, care a dat teatrului şi filmului românesc personaje remarcabile . Toate aveau doi ochi negri, strălucitori, care stârneau râsul .

Maestrul Sebastian Papaiani împlineşte astăzi 75 de ani .
 Îi urez cele mai bune gânduri şi mai multă fericire ! 

  


RAMONA VINTILA, Jurnalul Naţional
24 august 2011 

Remarcabilul actor Sebastian Papaiani împlineşte mâine 75 de ani. Jurnalul Naţional îi urează „La mulţi ani!”.

„Trăiesc... trăiesc în aşteptare de vreo 20 de ani, fără să ştiu unde trăiesc. Am senzaţia că am aterizat pe un pământ necunoscut şi nu ştiu unde sunt. Oricum, la anii pe care încerc să-i duc, ar trebui să-mi fie indiferent. Nu mă gândesc la dispariţia mea fizică, nu-mi fac probleme de pe acum, dar aş vrea să trăiesc, aşa cum a zis cineva, bine. Cineva ne-a lăsat de izbelişte, cineva care este responsabil de tot ceea ce se întâmplă.

Publicul şi cei care citesc aceste rânduri trebuie să ştie că nu m-am ascuns niciodată, aşa cum m-au văzut în filme şi în teatru aşa exist şi acum. Nu sunt prefăcut, râd, plâng tot cu atâta bucurie şi tristeţe.

Cum ar fi arătat destinul meu dacă nu m-aş fi născut român? Trebuie să spun eu? Asta se vede. La câtă muncă, operă cinematografică am făcut, ar fi trebuit să fiu nu ştiu unde. Nici nu mă gândesc la treaba asta, nu am avut niciodată gânduri din astea pentru că sunt sinucigaşe.

Viaţa actoricească pe care am trăit-o eu şi generaţia mea a fost o viaţă de cenzură. Învăţasem atât de bine să ne cenzurăm... Acum, mă bucur foarte mult când aud că s-a câştigat un premiu în străinătate. Nici nu ştiu dacă eu am făcut filme sau ce se face acum se numesc filme pentru că n-am luat niciodată nici un premiu în afara ţării. Am luat aici «Pelicanul de Aur» care, după câteva ediţii, a fost desfiinţat. E curios, la 60 de filme, să nu iei nici un premiu. Acum văd că oamenii fac trei filme, dintre care două sunt premiate la Cannes, Locarno. Aş vrea să văd filmele astea, am văzut câteva şi am rămas cu incertitudine.

Aş vrea ca generaţiile următoare să ştie totul despre mine, şi bine şi rău pentru că din asta suntem făcuţi, din contraste, altfel suntem născuţi morţi. Nu vreau să ascund nimic, pentru că nu am făcut nimic condamnabil în viaţă. Am regretat când am greşit, pentru că nu poţi să faci numai bine, nu cred că se poate.

Nu vă spun că am devenit mai înţelept, că vârsta îţi aduce înţelepciune, nu vă spun lucruri mari pentru că sunt un om absolut de rând, beau aceeaşi bere cu plebea. Nu-mi doresc decât să trăiesc ceva mai liber, mai în bună stare, să am mai puţine taxe şi impozite de plătit, să nu mai văd la televizor numai oameni care dau din gură, fără a spune nimic.” 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal 

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (II) - Tricolorul, 13 iulie 2011


În această corespondenţă găsim pasajul: „În orice caz, prefer un lot la Bucureşti, decît unul prost la Sibiu. Ceea ce doresc este să nu mi se dea fără voia mea în două locuri un lot şi să fiu şi eu notat printre cei ce se pretează să înşele autorităţile”. Referitor la caii săi, rămaşi în ţară, despre care a aflat că au slăbit, el scrie: „Nu pot să fiu liniştit, cînd mă gîndesc la nişte sărmane animale, ce suferă de foame din cauza netrebniciei oamenilor”. Colonelul Antonescu a mers pînă acolo cu corectitudinea încît, la înapoierea sa de la Londra, a făcut un raport către Marele Stat Major, arătînd că indemnizaţia unui ataşat militar era prea mare şi propunea reducerea ei. Într-o altă ocazie, Mareşalul, fiind încă general, se manifestă într-o manieră imparţială deosebită faţă de vărul său, lt. col. Tomaide. Acesta, urmînd a da un examen de Stat Major la Sibiu, şi cum generalul mergea şi el acolo, cumnatul său, generalul Panaitescu, i-a dat o scrisoare de recomandaţie privitoare la Tomaide, pentru preşedintele comisiei de examinare. Generalul Antonescu a luat scrisoarea, a pus-o în buzunar şi a plecat la Sibiu. După examen, cînd Tomaide i-a adus la cunoştinţă că a luat examenul, atunci Generalul a scos scrisoarea din buzunar şi i-a înmînat-o:

- Uite, Marius, scrisoarea lui Ştefan Panaitescu pentru preşedintele Comisiei. Nu i-am dat-o din considerentul că, deoarece e plin Statul Major de incapabili, era de prisos să se mai adauge încă unul. Tu ai dovedit că ai meritat să iei examenul. Păstrează scrisoarea ca pe adevăratul tău brevet de stat majorist.

Altă manifestare o dovedeşte Generalul Antonescu pe timpul cît comanda Corpul 6 Armată de la Chişinău.

Într-una din zile, trecînd prin parcul Catedralei oraşului, vede un soclu fără nici o statuie pe el şi descoperă scris numele poetului Puşkin. Întrebînd unde se află bustul poetului, i se răspunde:

- A fost înlăturat din ordinul fostului comandant al Corpului de Armată.

Indignat Generalul Antonescu a replicat:

- Numai o mentalitate de „Moş Teacă” poate face una ca asta. Să fie aşezat bustul la locul lui. Un geniu nu are Patrie, el are numai naţionalitate, aparţinînd întregii omeniri.

Tot în acest timp, constatînd condiţiile inumane în oare erau ţinuţi arestaţii, face un raport adresat guvernului, cerînd îndreptarea grabnică, şi-l publică în ziarul „Universul”. Consecinţa a fost înlăturarea sa de la comandă. Dovezi nenumărate de principialitate a dat în raporturile sale cu Regele Carol II, căruia îi spunea deschis părerile şi lua atitudinile corespunzătoare.

Cînd regele vrea să-i ofere guvernul, cu condiţia de a primi în guvern anumite persoane, el refuză. Cu altă ocazie îi spunea:

- „Nu intraţi, Majestate, în luptă cu tineretul, căci te va învinge.

Cu referire la mişcarea legionară.

Odată, invitat fiind la cină la rege, află că la masă va participa şi Elena Lupescu, metresa acestuia. El părăseşte imediat palatul, spunînd mareşalului castelului: „Eu nu pot sta la masă cu cocotele! De ce m-aţi invitat?”. Aceste cuvinte au ajuns imediat la urechile regelui, de unde au pornit dizgraţia şi persecuţia lui. Cînd în calitate de şef al Marelui Stat Major constată gradul necorespunzător al înzestrării Armatei în armament, echipament, muniţii. În raportul ce-l inaintează regelui scrie: „Toţi miniştrii Apărării Naţionale şi şeful Marelui Stat Major, începînd din 1920 şi pînă azi, în cap cu mine, să fie daţi în judecată pentru starea în care se află astăzi”.

Un caz grav se iveşte pe timpul cînd era ministrul Apărării Naţionale în Guvernul Goga-Guza în 1938. Pentru că mişcarea legionară era în toi, având veleităţi de putere, şi pentru ca alegerile de deputaţi să decurgă în linişte, Generalul Antonescu a apelat la Corneliu Codreanu, cerîndu-i să asigure liniştea alegerilor. Acesta promite, dar cere în schimb Generalului să-i garanteze liniştea şi siguranţa personală. Între timp intervine o altercaţie între Nicolae Iorga şi Codreanu. Acesta din urmă trimite o scrisoare impertinentă marelui savant care, simţindu-se insultat, se duce cu scrisoarea la rege, cerînd sancţionarea lui Codreanu. Drept urmare, Codreanu este închis. Generalul Antonescu, care nu mai era ministru la acea dată, nu a putut să-ţi ţină promisiunea, călcîndu-şi de data aceasta cuvîntul.

Principialitatea Mareşalului s-a accentuat pe timpul cedării Basarabiei, cînd a acuzat pe rege că a cedat fără împotrivire Basarabia şi Nordul Bucovinei. După convingerile sale, România trebuia să reziste, nu avea importanţă cît. Gestul era suficient pentru a ne marca în posteritate drepturile asupra acestor teritorii. De aici a urmat domiciliul forţat la Bistriţa.

Această principialitate avea să-i creeze Mareşalului Antonescu grave probleme de conştiinţă. Adus la conducere de către Regele Carol II în condiţiile cunoscute, este nevoit să-i ceară abdicarea, la dorinţa străzii şi a şefilor de partide politice, care-şi condiţionau concursul de abdicarea lui Carol II. Deşi credincios monarhiei, deşi nu venise cu acest gînd la Putere, în faţa dorinţei ţării îi cere regelui abdicarea. Procese grave de conştiinţă va avea Mareşalul şi la rebeliune, şi la încheierea armistiţiului şi, mai tîrziu, în prizonieratul din U.R.S.S. Dar să nu anticipăm. Mareşalul Antonescu, cerînd abdicarea regelui, este, de asemenea, principial. El întreabă aghiotanţii regelui, întreabă pe comandantul Diviziei de Gardă dacă regele trebuie să abdice sau nu. Toţi adjutanţii, afară de doi, sînt pentru abdicare. Comandantul Diviziei de Gardă declară: „Nu trag în popor, nu apăr pe rege”. Abia atunci el se duce la rege şi-i cere abdicarea, după ce şefii celor două partide istorice îi puseseră condiţia sine qua non abdicarea regelui, pentru a-i sprijini guvernarea. Pe tot timpul guvernării sale, principialitatea era piatra de temelie a actellor de conducere, în interior, ca şi în exterior. El îşi bazează întreaga acţiune de guvernămînt pe principiul răspunderii faţă de popor în toate acţiunilor sale. El repeta ca pe un „lait motiv” al guvernării cuvintele: „Va trebui ca totdeauna să fim gata de a da socoteală de actele noastre. Istoria le va judeca”. În primele momente după venirea sa la conducere, Generalul Antonescu aplică principialitatea în felul cum tratează pe cei socotiţi răspunzători de pierderea teritoriilor României fără luptă. (Va urma)

George Magherescu

Partea a III-a 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 24 august 2011

Moartea nu crede în genii - Paul Ioan, Revista Magazin

Era 7 iunie 1926. Barcelona. Un batrânel de saptezeci si trei de ani pasea dus pe gânduri pe strada Gran Via de les Corts Catalanes. Era îmbracat foarte modest, ai fi zis ca este un cersetor care a dormit cu hainele pe el si care merge de dimineata spre o biserica unde poate gasi ceva de mâncare. De fapt, chiar se îndrepta spre biserica Sant Felip, pentru confesiune si rugaciune. La o intersectie, visatorul „om al strazii” este lovit de un tramvai. Ramâne la pamânt mai multe minute, nimeni nu voia sa aiba de-a face cu un astfel de personaj. În cele din urma, un politist îl duce la spital, unde moare dupa doua zile de chin. Pare de necrezut, dar asa a murit giganticul artist care a fost Antoni Gaudí.

Un geniu al arhitecturii moderne, care a umilit unghiurile drepte si ascutite cu arabescurile si decoratiunile sale senzationale, un om devotat credintei si oamenilor nevoiasi, un spaniol catalonez care a cucerit lumea cu edificiile sale de vis din Barcelona a disparut dintre cei vii ca un personaj de o simplitate dezarmanta. Fusese un tânar cu aparenta de viking, blond cu ochi albastri, întotdeauna îmbracat cochet, care a ajuns sa se refugieze în creatie si munca înrobitoare pentru marea sa capodopera, catedrala Sagrada Familia (Familia Sfânta). Era un singuratic, un om trist, hartuit de boala (reumatism si tuberculoza), dar mai ales un om ranit. A iubit o singura femeie în viata, pe când avea treizeci si doi de ani. Ea se numea Josefa Moreu si i-a respins iubirea.

Din acel an, 1884, Gaudí avea sa devina un ascet (a fost propus pentru beatificare) si sa-si consume nefericirea prin studiu si creatie necontenite, alcatuindu-si o echipa de arhitecti si specialisti în materiale de constructie cu care a realizat edificii uluitoare, trecând de la stilul neogotic la cel modernist. A iubit natura ca pe un dar de la Dumnezeu si s-a inspirat din structurile ei, în special din geometria trunchiului de copac. Coloanele, colonadele, boltile si parabolele tâsnind parca din eter, laolalta cu statuile din piatra, elementele de fier forjat si tâmplarie, decoratiunile din ceramica (mozaicata sau simpla), sticla în culori vii, toate sunt rodul unei imaginatii debordante. Fantezia si meticulozitatea acestui arhitect genial, poreclit si „Arhitectul lui Dumnezeu” gratie apetentei pentru lacasuri de cult, au sedus lumea înca din timpul vietii, fiind onorat în mai multe rânduri si în Franta. În 1910, la Grand Palais din Paris i-a fost dedicat un întreg salon, unde Gaudí a expus pictura si machete arhitectonice. În acelasi an se îmbolnaveste grav si îsi dicteaza testamentul unui notar. Pe patul de suferinta, spune el, i-a venit ideea fatadei Sagradei Familia (cea dedicata Patimilor).


Din acel deceniu de cosmar (mor mai multe rude si prieteni, inclusiv marele sau sponsor, Eusebi Güell), Gaudí s-a aplecat total asupra constructiei minunatei catedrale (începute în 1882). În planul sau original, catedrala avea optsprezece turnuri ascutite, dedicate celor doisprezece apostoli, celor patru evanghelisti, Fecioarei Maria si lui Iisus Christos (170 de metri, surmontat de o cruce). În acest mod, „Basilica i Temple Expiatori de la Sagrada Familia” este cea mai înalta biserica din lume. Înca se lucreaza la magnificul edificiu. Când a murit Gaudí, nu era finalizat decât un sfert din constructie. „Clientii mei nu se grabesc”, obisnuia sa glumeasca marele artist. Desi neterminata, catedrala ofera servicii religioase si datorita instalarii unei orgi, în 2010. La consacrarea ei de catre papa Benedict XVI au participat peste cincizeci de mii de persoane.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (I) - Tricolorul, 12 iulie 2011


Mareşalul Ion Antonescu a fost un om al principialităţii. Întreaga sa viaţă a stat sub însemnele unui principiu: acela al subordonării omului intereselor comunităţii Patriei. Nu se denumea prin pronumele personal al persoanei I, eu, ci vorbea despre sine la persoana a III-a, folosind expresia: „Colonelul, sau Generalul, sau, mai tîrziu, Mareşalul Antonescu poate sau nu poate săvîrşi un anume lucru, o anume acţiune”, lăsînd să se înţeleagă că ceea ce altuia i-ar fi fost îngăduit să facă, lui nu îi era. Folosind această expresie, dovedea că în fiinţa sa existau două personalităţi, dintre care una tutelară. Un regizor care îndruma acţiunile, conducîndu-se după anume principii consecutive moralei creştine, onoarei militare, patriotismului. Nici o abatere de la respectarea acelor principii nu-i era permisă Omului Antonescu de către un „alter ego” fiinţă morală superioară, instaurată drept cenzor al acţiunilor sale. Auzisem vorbindu-se despre principialitatea lui Antonescu mai înainte de a-1 fi cunoscut. Căpitanul Elefterescu, fostul meu comandant de escadron în Regimentul Roşiori, la comanda căruia se afla colonelul Ion Antonescu, fusese elevul său în Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Cavalerie de la Tîrgovişte, pe cînd acesta comanda escadronul de elevi. El îmi povestea despre străşnicia proverbială cu care comanda unitatea. De la el am aflat cum, atunci cînd comanda o mişcare, primii care trebuiau să o execute erau ofiţerii subalterni, comandanţii de plutoane. Ei se aflau în capul unităţilor la alergări şi primii care se trînteau la pămînt la comanda „culcaţi”, fapt ce era neuzitat în armată. El pornea de la conceptul că mişcarea cea mai eficace şi mai aplicativă din instrucţia soldatului, datorită căreia îşi poate salva viaţa, era „poziţia culcat”, executată instantaneu. Ea era în măsură să apere şi pe soldat, şi pe comandant, de aceea trebuiau cu toţii să fie perfect antrenaţi în exerciţiu. Tot în acel timp, devenise notoriu cazul elevului Romalo, care, fiind consemnat, a primit o invitaţie la un bal la Palatul Cotroceni, bal dat de principesa Ileana. Comandantul de escadron, căpitanul Antonescu, refuză să ridice pedeapsa elevului. Comandantul şcolii intervine în favoarea elevului, dar căpitanul Antonescu îşi pune demisia pe masă: ori elevul rămîne a-şi executa pedeapsa, ori el îşi dă demisia din postul de comandant al escadronului. Elevul a rămas să-şi execute pedeapsa, iar căpitanul Antonescu să desăvîrşească educaţia viitorilor ofiţeri, astfel făurindu-şi un prestigiu imens în carieră.

Prima oară cînd am avut prilejul să constat principalitatea în comportamentul Mareşalului Antonescu a fost pe cînd, tînăr sublocotenent, mă aflam în regimentul de sub comanda sa la Giurgiu. Cunoscîndu-mi activitatea şi fiind mulţumit de felul cum îmi făceam datoria, m-a întrebat dacă nu vreau să fiu trimis în Franţa la un stagiu, pentru a urma cursurile Şcolii Speciale de Ofiţeri de la Saumur. Aceasta ar fi fost o mare distincţie pentru mine. Pus în faţa acestei propuneri şi chibzuind, am văzut că nu puteam primi, deoarece prezenta un enorm dezavantaj, fiindcă urma să plec în acel an pentru a urma cursurile Şcolii Speciale de Cavalerie din Sibiu. Dacă aş fi plecat în Franţa, aş fi fost trecut în Anuarul Armatei în coada promoţiei al cărei şef eram. Astfel stînd lucrurile, cu mare regret am lăsat să treacă această ocazie, rămînînd să mulţumesc pentru onorea ce-mi făcuse.

Căpitanul Elefterescu a raportat situaţia mea colonelului, adăugînd: „Dacă ofiţerul din forţă majoră nu poate primi această propunere, vă rog să-i promiteti a-1 trimite după terminarea cursurilor Şcolii de Cavalerie din ţară”. După aceasta, colonelul Antonescu a replicat: „Nu pot promite ceea ce nu sînt sigur că voi putea face, dar îl voi avea în vedere”. Aflînd aceasta, am rămas surprins şi totodată impresionat. Era pentru prima oară şi chiar pentru ultima oară cînd auzeam aceste cuvinte din partea unui comandant. Obişnuit cu promisiuni de complezenţă, cu încurajări gratuite, fără conţinut eficace, am fost derutat de aceste cuvinte, care la început mi-au apărut ca o retractare, dar, reflectînd, dintr-o dată am descoperit pe omul principial. „Nu pot promite ceea ce nu sînt sigur că voi putea face”.

La vîrsta mea tînără, la lipsa mea de experienţă a vieţii, a raporturilor cu oamenii, aceasta a constituit prima mea lecţie de moralitate. Din acel moment şi după toate cîte ştiam şi constatasem la comandantul meu de regiment, am privit pînă la sfîrşit sub un unghi unic de vedere pe colonelul, generalul şi pe Mareşalul Antonescu, ca pe omul principialităţii. Şi nu s-a dezminţit pînă la sfîrşitul vieţii sale, regizată pe baza principiului unei înalte conştiinţe şi moralităţi, începînd de la individ, cazul sublocotenentului din 9 Roşiori, şi pînă la interesele de stat.

Prilej pentru a-mi întări convingerea precum că Mareşalul Antonescu era omul principiilor, mi s-a oferit încă de două ori.

Trecuseră 3 ani de la data cînd se petrecuse scena de la 9 Roşiori. Era la Iaşi, la concursul „Calul Hipic”. În juriu era Generalul Antonescu, de data aceasta comandant al Brigăzii de Cavalerie. La un moment dat, părăseşte loja juriului şi vine la mine, care tocmai terminasem proba de concurs, şi mi se adresează:

- Ai fost trimis în străinătate?

- Nu, domnule general, am răspuns prompt.

- Hm, da! mi-a răspuns, părăsindu-mă şi reluîndu-şi locul în tribună.

Acest dialog-fulger m-a impresionat profund. Era o mare satisfacţie pe care o încercasem şi totodată o nădejde. Nu mă uitase şi se mai gîndea la viitorul carierei mele. La sfîrşitul primului an, cînd urmam cursurile Şcolii Superioare de Război, în 1936, pe cînd era căzut în dizgraţia lui Carol II, a intervenit pentru plecarea mea la Paris, dar plecarea mea a fost torpilată de favoriţi. Generalul Antonescu nu se dezminţea. El nu promisese, dar avusese în vedere. În cele în urmă, el „a avut în vedere” ca, devenind Conducătorul Statului, să mă aducă lîngă el, din primele pînă în ultima zi a guvernării sale. O altă împrejurare, pe timpul cînd comanda Şcoala Specială a Ofiţerilor de Cavalerie de la Sibiu, banală în aparenţă, dar cu o adîncă semnificaţie, a fost următoarea. Într-o dimineaţă din iarna 1921-1922, cînd bîntuia un viscol puternic, ofiţerii elevi dintr-un dormitor, adică 6 sublocotenenţi, au găsit cu cale să nu meargă la programul de călărie la manej, care începea la cele 7 dimineaţa. Ei şi-au continuat somnul reparator, mai ales că în noaptea precedentă chefuiseră în oraş pînă spre dimineaţă.

Ofiţerul instructor, prezent la program la ora fixată, deşi locuia în oraş şi luase în piept viscolul pentru a ajunge la timp, raportează această lipsă nemotivată comandantului şcolii, Colonel Antonescu. Acesta, însoţit de ofiţerul instructor, merge în dormitorul ofiţerilor, pe care-i găseşte dormind. Colonelul se opreşte în dreptul fiecărui pat, trezeşte pe ofiţeri, pe rînd, întrebînd motivul pentru care ei, fiind în şcoală, deci imediat în apropierea manejului, nu s-au prezentat la program, iar instructorul lor, care locuia în oraş, ofiţer mai în vîrstă, a venit punctual la serviciu. Fiecare a inventat ceva, încercînd să găsească un motiv plauzibil, Oprindu-se la patul sublocotenentului O. Aslan şi întrebîndu-1 acelaşi lucru, acesta, fără ezitare, se scuză în felul următor:

- Nu am putut merge la program, deoarece, ori de cîte ori este vreme rea, îmi revin durerile în piciorul în care am fost rănit la Oituz.

Colonelul nu a spus nimic şi a părăsit dormitorul. Puţin mai tîrziu, ceilalţi ofiţeri din dormitor primesc plicul cu pedeapsa de două zile de arest, afară de sublocotenentul Aslan, care fusese absolvit de pedeapsă. Întrebarea care se punea era: ce-l determinase pe comandantul şcolii să-l absolve pe C. Aslan de pedeapsă, deşi era în aceeaşi culpă cu camarazii cu care fusese împreună la chef? Îl crezuse? Luase de bună scuza ofiţerului? Dar oare Aslan nu minţise? În mod cert, în sufletul comandantului şcolii avusese loc un proces de conştiinţă. Nu avea importanţă dacă ofiţerul minţea sau spunea adevărul. Simplul fapt că era rănit, luînd parte la bătălia de la Oituz, îi dădea dreptul la o consideraţie aparte. Era un viteaz, ce purta însemnat în carnea lui urmele vitejiei. Aceste urme trebuiau respectate, chit că în momentul acela nu ar fi cauzat suferinţa care să justifice indisciplina. Dar dacă, într-adevăr, ofiţerul suferea din această cauză? Deci, în respectul pentru rana căpătată la Oituz, C. Aslan avea dreptul să fie crezut şi să fie absolvit de pedeapsă. Aceasta era o altă manifestare de principialitate a Mareşalului Antonescu.

O altă manifestare a fost aceea cînd căuta cu străşnicie să se încadreze în limita drepturilor sale, ferindu-se de orice abuz.

Fiind ataşat militar la Londra, el primise drepturile de ordonanţă în bani. Deci legal nu mai avea drept la ordonanţă. Spre marea lui surprindere şi indignare, află că la Mama sa, doamna Baranga din Bucureşti, se află ordonanţa pe numele său. Foarte supărat la aflarea acestui fapt, scrie vărului său, maiorul Tomaide: „...Nu-mi scrieţi nimic ce s-a făcut cu ordonanţa mea! Litza îmi scrie că vrea s-o ia. Să nu o ia, pentru că eu primesc aici drepturile în bani şi deci este un abuz dacă, cu sau fără ştirea mea, se găseşte un soldat repartizat mie ca ordonanţă în ţară. Te rog, ia din scurt chestiunea aceasta, pentru că eu am trimis de mult raport la şcoală. Dacă nu a fost primit, fă altul din partea mea Comandantului şcolii. Spune-mi ce s-a făcut cu ordonanţa. Voi face alt raport la M. St. M”. De asemenea, privitor la drepturile pentru un lot de casă cuvenit Cavalerilor Ordinului „Minai Viteazul”, el scrie de la Londra, aceluiaşi ofiţer, să aibă grijă să nu i se ofere, din greşeală, două loturi, pe baza faptului că el ceruse să i se acorde un lot sau la Sibiu sau la Bucureşti. (Va urma)

George Magherescu

Partea a II-a 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal