sâmbătă, 1 iunie 2013

Ce a făcut Mareşalul Ion Antonescu înainte de execuţie, detalii neştiute din culisele tragicului eveniment, dincolo de imaginile surprinse pe pelicula arhicunoscută de Cristinel C. Popa


Fostul şef al statului a decupat de pe o carte bisericească bucăţi din tricolor pentru a le pune în piept, lui şi colegilor săi

Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava. La ieşirea din celulă, fostul şef al statului a fost împărtăşit de confesorul puşcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareşalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, şi-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoţit de asistenţă în Valea Piersicilor din curtea unităţii de detenţie, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârşit a executării sentinţei.

Am stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte, acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se ştie, printre deţinuţi s-a aflat în 1946 şi Mareşalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani), cel cu care am stat de vorbă, a primit informaţii importante de la tatăl său, care a trecut la cele veşnice în 1978. Sunt informaţii pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Naţional, informaţii referitoare la atitudinea şi comportamentul Mareşalului în momentele dinainte de ieşirea din celulă în vederea execuţiei, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

Nu Ion Antonescu, ci Mihai Antonescu a respins împărtăşania

Filmul execuţiei îl ştie toată lumea, l-a inclus şi Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca şi pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuţie, şi numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greşit, chiar şi în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuţiei. Pe părintele său nu-l chema şi Octavian. “În afară de această inadvertenţă legată de numele său, o altă informaţie eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareşalul Antonescu a respins împărtăşania. Da, este adevărat că unul dintre Antoneşti a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat şi el alături de Mareşal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple şi poate de aceea a recurs la acel gest de frondă faţă de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aştepta ca Ion Antonescu să primească împărtăşania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă şi-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectaţi toţi cei condamnaţi alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat graţierea”, povesteşte Mihail Totolici.

“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareşalul Antonescu la închisoarea militară Jilava



“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, şi ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat nişte cărţi cu caracter religios. În ziua execuţiei, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său - n. red.) i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menţionate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuţia, avea şi cărţile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile. Să tai şi să pun în piept la toţi. Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalţi trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, poveşteşte Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmăreşte cu atenţie filmul oficial al execuţiei, se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărţile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtăşit pe Mareşal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său şi-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărţile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuţiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuţie acceptarea împărtăşaniei - toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareşalul de bisericos”.

Cum a ajuns Totolici preot la Jilava

“În 1930, când a ieşit el preot, dacă luai parohie în Bucureşti, nu-ţi dădea cinci ani leafă. Ulterior s-a mărit la zece ani această perioadă. Atunci a dat un concurs pentru un post în parohia Jilava. Acolo erau doi preoţi, şi când a murit unul dintre ei, a câştigat postul. Parohia Jilava fiind cea mai apropiată de închisoarea militară cu acelaşi nume, chiar dacă e puţin în afara satului, făcea şi servicii bisericeşti la închisoare, atât cât permiteau comuniştii. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii. Împărtăşea, ţinea slujbe, Sfânta Liturghie, avea toate atribuţiile unui confesor de puşcărie. Venea şi în timpul săptămânii, dar mai ales de Paşti şi de Crăciun. Uneori mergea pe jos, însă de cele mai multe ori, în special de marile sărbători, şeful închisorii îi trimitea sania, dacă era iarnă, sau trăsura comandatului pe vreme mai bună”.

Ziua execuţiei

Mihail Totolici povesteşte că tatăl său ştia că Antonescu este condamnat la moarte de către ruşi. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuţiei. “Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniştii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”, îşi aminteşte Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtăşit pe cei condamnaţi şi n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuţie!

Părintele Teodor şi-a amintit mai târziu că cei de la puşcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la Bucureşti. “S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuţii pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau nişte preoţi de la diverse parohii din Bucureşti, pe care tata îi cunoştea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naştere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.

La Jilava, comuniştii cântau Internaţionala în timpul slujbei

“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau şi deţinuţi comunişti. Închisoarea nu avea biserică, aşa că ţineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniştii au început să cânte Internaţionala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenţi la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toţi să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligaţiei de a nu fi prezenţi cu toţii să asculte predica”.

Revenind la întâlnirile cu Mareşalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuţie, taică-meu îi vorbea”.

“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc înainte de execuţie nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă ştia că o să trebuiască să-l împărtăşească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El îşi aminteşte că a fost un moment când l-a însoţit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareşalului, neştiind şi nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriţi. “Odată nu ştiu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învăţaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriţi, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce. Era obişnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareşalul”.

Tristeţea preotului din seara execuţiei


“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”. Insist asupra comportamentului Mareşalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuţie. Şi iniţial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenţia asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-şi dădea seama cine a cucerit ţara şi cum se petrec lucrurile.

Soldaţi în curtea închisorii cu ochii în lacrimi

De altfel, comuniştii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldaţi în curtea închisorii care plângeau. Stau şi mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiţi? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine ţării. Pentru a-l împăca cu ideea execuţiei, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniştii care erau arestaţi aveau drepturi ca detinuţi politici, primeau pachet ca oricare puşcăriaş. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închişi mai mult militari, de aia se şi chema închisoare militară”.

Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deţinuţii de drept comun

“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ştrânşi alături de Antonescu toţi cei care dezertau, ofiţeri cu fapte grave, dar şi deţinuţi de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă ştia sau îşi imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situaţia dată. Tata mergea la ei, făcea slujba şi apoi se ducea prin închisoare”. De la urmaşul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtăşit înainte de moarte pe fostul şef al statului.

O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu

“Am avut un unchi care a fost arestat şi judecat de un complot mai mare şi în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătăţit pedeapsa, după care au redus-o la câţiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securişti, iar aceştia au aflat cu cine au de-a face. Ofiţerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să ştie cum a fost treaba”. Apoi, comuniştii l-au chemat şi pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat şi pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era şi un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus şi ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniştii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanţii bisericii. “Lucrurile relativ bune au ţinut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată şi din şcoli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.

Portret Teodor Totolici


Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 şi a trecut la cele veşnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, judeţul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat şi un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericeşti, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc şi muzica corală. Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti şi a fost membru al Societăţii corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi membru al Coralei preoţilor din Capitală încă de Ia înfiinţarea acesteia. Născut în Bucureşti, a urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului Sfântul losif, perioadă în care s-a simţit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanţa şi, ulterior, cu obţinerea licenţei în teologie.

La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin şi înţelept, gata să ajute pe oricine şi oricând, bun şi milos, modest, cu nobleţe sufletească şi spirit de jertfă pentru biserică şi pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii şi mai ales de sutele de enoriaşi. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înţelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoţilor din Bucureşti a fost prezent la lucrările de înregistrare şi filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial Bucureşti la toate evenimentele irnportante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminarişti şi studenţi. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.

Totolici, o relaţie bună cu George Enescu de la care are o dedicaţie impresionantă

În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. “A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu şi iniţial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relaţie deosebită cu Enescu, apare alături de acesta şi de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”.

Procesul lui Antonescu

Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă şi informaţiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duţu. “În vârstă de 64 de ani, mareşalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la detenţie grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru “hitlerism şi fascism”, instaurând “cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că “invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării” şi a decis “aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea “contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit “cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta “nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că cetăţenii au fost partizani”, “a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman”, “a ordonat acte de teroare”, “a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde - în cea mai mare parte - a fost executată”… Foarte important însă pentru jusţiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul i-a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o procură autografă, “să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cerea de graţiere în numele meu”. în baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului) către regele Mihai I. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama Mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora “cu lacrimi în ochi “mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a Mareşalului Ion Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru Justiţiei, supunând şi el “înaltei hotărâri “ a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, “în numele şi din însărcinarea guvernului”, tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I “pentru înalte raţiuni de stat respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu”.

Execuţia

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu “aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: “Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la “convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: “Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte... La despărţire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie (informaţie infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici - n. red.).

La orele 17.45, condamnaţii la moarte au fost escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând au mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: “ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele “celor în drept”. La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că “vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

“După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus - raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu - la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuţie executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. “În urma salvei - avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici - au căzut toţi la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: “Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că “cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”. În acest context, comandantul grupei de execuţie “a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că “în Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii. “Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morţii”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârşit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puţin timp înainte de execuţie, mama Mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului “spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.
Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama Mareşalului nu a fost însă îndeplinită. Şi nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soţiei, consemnase: “Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la “Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946 : “Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu. Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii ...mulţi alţii! Numai dreapta judecată - Istoria - i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 14 aprilie 2013

Patima primăverii (manifest aniversar)

Din revista "Raze de lumină"


Celor care trăiesc în sufletul meu ca nişte stele de foc pe cerul nopţii fără sfârşit


Se scurge încet, dureros, hapsân timpul.  Cumplit.
A fost iarnă tăcută. Ici, colo, câte-un vin fiert, vreo ţigară.  Prea multe lacrimi, prea multe lumânări.
Cerul, mizerabil, întreţine tragic melancolia.
Laolaltă cu vioara domnului Bacovia, simt în corp strigăte de contrabas, de pian. Un jazz sau un blues cotidian, răsfrânt pe la colţuri de stradă. Doar noaptea atacă alămurile, viorile, orchestra toată, ca o lovitură de graţie. Clipele delirului.
Zile ca foile unui carnet de schiţe. Vreo culoare? Nu cred. Sunt rarisime în carnetul meu. Tranşee întregi de negru, câmpuri de alb. Şi anul a început ca o ghiulea. Să nu se supere baronul Münchhausen dacă o să mă cocoţ şi eu din fugă.
*
S-a crăpat de an nou cum nu se putea mai prost. Şi l-am sanctificat, prea devreme, pe - deja - idolul Sergiu Nicolaescu. Ruinele României au început din nou să se scufunde spre groapă. Eu? Nu mai pot fi ca înainte. Aveam certitudinea că nu se va întâmpla atât de devreme şi atât de repede. Dar unele filme nu au finaluri fericite.
Am trăit zile de groază. Sergiu Nicolaescu nu e eroul meu. E o entitate aparte, superioară. E un stâlp de rezistenţă al  civilizaţiei noastre. Dar şacalii, totuşi, sunt liberi. Muşcă şi se îmbată cu ultimele picături de sânge ale celui care şi-a lăsat corpul aici şi a plecat pe tărâmuri mai bune.
 Şi ce rămâne de pe urma sa? Nemurirea.
Ceasuri de disperare. Am scris un text care m-a sfâşiat.  Am aprins, cu focul sufletului meu, candele de zăpadă. Simţeam că ceara care se scurge, zăpada care se topeşte, sunt eu. Dar drumul meu de-abia acum începe. Îl vreau frumos, dar greu. Atât de greu, încât, la penultima staţie, voi scrie, poate, Patimile după Ştefan. N-am trăit şi nu voi trăi pentru material, pentru existenţa zilei. Sunt convins că aşa au făcut şi idolii mei. Aşa le e unora osânda...
*
Dacă iubesc ceva la oraş, e paradoxul. Ce satisfacţie ciudată! Să te plimbi într-un furnicar, să te izbeşti de oameni, să te împiedici de maşini şi totuşi să fii singur cuc. În natură, lucrurile sunt mai simple. Acolo, asculţi tăcerea, total necunoscută oraşului.
Cel mai plăcut la o plimbare e senzaţia de derivă – evident, interioară -,  deşi, nu-i aşa, ştim încotro ne îndreptăm, ştim ce urmează să facem, ştim unde ne ducem. Foarte puţini ştiu să iasă din tipare. Şi, de ce nu, mersul poate releva asta.
S-a pierdut orice urmă de eleganţă, de precizie, de stil. Vremurile înoată în mizerie. Eu nu pot.
*
Dobrogea, deşert al Balcaniei. Aici, nimic nu e deplin, nimic nu e omogen. Nici măcar eu, care m-am rostogolit pe pantele Carpaţilor, până în Argeş şi de aici, în Dunăre, care m-a purtat până la Marea cea Neagră. Nu cred să mă fi simţit străin vreodată. Dar în nisipurile şi ruinele Tomisului, în acest întuneric al declinului, nimic nu străluceşte mai puternic decât marea. Marea, vegheată de domnul Eminescu şi eterna-i muză –  la picioarele cărora îmi pot pleca pios capul.
Eu mă înalţ şi totul în jur e deşertăciune.
*
Ève, Ève encore un souvenir
 Qui m'a brûlé le cœur avant que de faiblir
 J'ai cru devenir fou, j'ai voulu en mourir
 Mais le temps guérit tout, un jour sans crier gare
 Ève, Ève à mordre follement
 Dans le fruit de l'amour, on se brise les dents
 Si tu m'as fait du mal j'ai conservé pourtant
 Le souvenir des jours... je crois que je m'égare.

Cât am descântat acest fragment de Aznavour şi, iată, minunea : o muză cu numele femeii primordiale. N-am putut avea, deci, decât un făurar cât se poate de interesant. O lună năpădită de lupi, de lupoaice. Şi totuşi, luptă perpetuă. Pentru supravieţuirea pe culmi.
Da, lupoaice tinere. Una în mod special a deşteptat în mine pofta nebună de poezie. O explozie neprevăzută în orizonturile monotonului.  Cred că asta a însemnat apariţia ei. Am redevenit, aşadar, om. Am simţit din nou acea plăcută arsură, acel rift care despică tot spiritul, care lasă mintea pradă sufletului, într-o cădere liberă spre abis.
Şi a scris nobilul nebun o poezie, un răvăşel pe care l-a trecut prin respiraţia trandafirilor de Windsor. În limba lui Hugo. Un rêve. Dar, vai, eu, biet erou romantic, sunt strivit cu tot cu vise de didascaliile Tatălui: (şi muza, stânjenită, îi întoarse spatele).
Am strecurat bileţelul, gravat cu un trandafir negru, în poşeta făcută parcă din pielea ei, pe care am mângâiat-o în treacăt. Şi m-am rugat. Dar, didascaliile nu-l iartă pe actor.
Reversul monezii a sărutat pavajul ca un trăsnet şi cinicul a intrat în scenă. Din ciocolată au sărit alunele, stafidele, viaţa. A rămas doar laptele, ca un doliu alb peste sufletul meu, încă o dată adus în camera de tortură a agoniei. Şi-am scrijelit pe pereţi un post-scriptum.
N-am regretat niciodată sincer faptul că m-am aruncat în ridicol cu capul înainte şi braţele deschise. Pateticul este perceput drept penibil. Astfel, am încetat să mai sufăr pentru alţii şi am început să sufăr numai pentru mine. O coptură groaznică de furtuni.
Am devenit îngrijorător de cinic (dovadă stau ultimele mele poezii, pentru muze rătăcite). Si asta probabil dintr-o singurătate perpetuă, prin care au răsărit miraculos prietenii tainice. Dar, trecerea rece prin lume, analiza ei nemiloasă, dezamăgirea, dezgustul, loviturile – primite şi date – au dezvoltat o anumită abilitate. Asta nu poate fi decât un semn al înrăutăţirii: mintea ajunge din urmă sufletul.
*
Cuget că filosofia nu e o ştiinţă, ci o artă.  Arta omului de a se căuta în oglindă. De a-şi da sens vieţii. De a vedea viaţa într-un mod unic. De a-şi crea lumea.
Am acceptat o provocare la finele iernii. Un eseu filosofic. Cu Sergiu în gând, am ales să vorbesc despre cunoaştere. Şi am pornit pe lungul drum al freamătelor. Al măştilor făuririi.
M-am răscolit – ca penru fiecare scriere – şi m-am descoperit din ce în ce mai mult.
Dacă există doi sfinţi mai pătimaşi şi suculenţi, aceia sunt Cioran şi Ţuţea. Diametral opuşi în geniu. Doi asceţi ai nebuniei şi absolutului. Amândoi, atât de puternici, încât lumea lor poate ori risipi, ori înălţa un spirit. Nu mulţi pot înţelege flacăra mistuitoare a lui Cioran şi nici aripile de nea, moi şi albe, ale lui Ţuţea.
Am vorbit despre cunoaştere ca formă sine qua non a superiorităţii, despre cunoaştere izvorâtă din suferinţă şi credinţă. Despre modele, idoli, sfinţi. Şi nimic nu mi-a fost mai clar (sau mai departe?) decât – din nou – domnul Cioran: Doamne, fără tine sunt nebun şi cu Tine înnebunesc! Copleşitor!
*
Am primit, de curând, încă o ediţie din Groapa lui Eugen Barbu. Şi în biblioteca mea s-au făcut trei. Ce privelişte mai frumoasă pentru un scriitor dispărut decât să-şi vadă opera vie, încă zbătându-se! [Vedeţi dumneavoastră, nu mi-aş îngădui o trufie mai mare decât retipărirea şi aplaudarea mea la nesfârşit. Care să-i astupe, totodată, pe proşti. Pentru că, nu-i aşa, ne sunt şi ei folositori.]
Sunt, totuşi, supărat. Ianus stă început într-un raft, străpuns mai la debut de semnul de carte din piele cu chipul conului Mihai. Şi tot stă de la dispariţia lui Sergiu Nicolaescu. O să ducă probabil o luptă cu Ghepardul agil al lui Lampedusa care de-abia a ieşit din desiş. Poate şi lady Christie îi pregăteşte o cupă cu cianură. Noica, în cuminţenia sa, mă face să îl iubesc din ce în ce mai mult pe Cioran. Mă arunc din nou în braţele lui Ţuţea, mereu făurind.
*
Hipnotizat de discurile de vinil. Mi-a fost făcută o adevărată bucurie cu pick-up ăsta.  Toată cămăruţa s-a transformat într-o mansardă. Şi sufletul meu? Tăiat de arcuşul lui Paganini, înălţat de Imperialul lui Beethoven, străpuns de Recviemul lui Mozart.  Dar ce ceai ar fi mai cald pentru sufletul meu la înflorit de primăvară decât Johnny Răducanu? Condens.
Jazz-ul a dezgheţat acest început de an şi la scurs în păhăruţele ghioceilor. Zile de mai şi zile de octombrie, cu pomii prea leneşi să se îmbrace. Colind afumat de parfumul coardelor încinse de contrabas. Şi, din când în când, mai fluier ca un negru vagabond vreun blues din St. Louis. Alunec pe străzi ca un sunet de trombom.
Ce secvenţă de film! Imaginea lui nea Johnny cântând la contrabas, topindu-se în imaginea sa cântând la o femeie. Iată unde era regizorul!
*
E mândria mea, pot spune, că am declanşat şarje de aplauze pentru doi maeştri: Radu Beligan şi Tudor Gheorghe. Plecarea maestrului Nicolaescu nu a făcut decât să declanşeze în mine o frică nebună. Că ei se duc fără ca eu să îi cunosc.
Aşa că, m-am regăsit a doua oară în Egoistul. Trebuie spus că piesa lui Anouillh este impecabil scrisă, reuşind să-şi atingă scopul: crează viaţă. Un scriitor încolţit de familie, prieteni, de lume, sufocat, nelăsat să scrie în linişte sau să îşi aprindă o ţigară, se hotărăşte să se revolte, calm, tot prin scris. Maestrul Beligan? De aur, dublat de un Damian Crâşmaru delicios, o Simona Bondoc ravisantă şi un Mihai Niculescu discret în talentul său.  De ce nu, am putut observa arta improvizaţiei, lejeritatea interpetărilor (care ascunde în spate o încordare emoţională fantastică) şi geniul. Dumnezeirea unor titani. A, da. Şi iubirea: maestrul Beligan a ieşit din scenă cu faţa!
L-am găsit în culise – atât de alb că îmi dădea o puternică senzaţie de puritate -. Apoi, întâlnirile cu şarmanta Lamia (care mi-a zâmbit atât de frumos şi a roşit atât de repede la umilele mele felicitări), cu domnul Niculescu (cu care am vorbit despre Sergiu Nicolaescu, Oglinda şi de care m-am despărţit atât de greu) şi doamna Bondoc (în ploaia măruntă, scuzându-se că s-a semnat urât)...  O seară a farmecelor suave...
*
Am avut mereu ambiţia autodidactului. Pasiunea sa. Am căutat mereu să învăţ de pe diferite crengi ale arborelui vieţii. Şi, l-am găsit cântând pe un ram de salcâm nebun pe maestrul Tudor Gheorghe. Nu m-am mai despărţit de el. Prima lecţie serioasă despre Sorescu de la el am luat-o. Da, ce-i drept, cea despre Caragiale mi-a plăcut mai mult. Nu se poate cu de toate. Acelaşi Caragiale care i-a dat ideea Domnului să mă facă Lefter Popescu pentru o seară. Dar, ce-am avut şi ce-am pierdut? O invitaţie. Nu s-a pitit în nicio carte.
Şi, ştrengar, m-am furişat prin culise. Luminile odată stinse au luat cu ele orice dubiu. Apoi:
- Maestre, mă plec nu numai cu omagiu, dar şi cu rugaminte. Aduceţi-ni-l pe Adrian Păunescu!
- Păunescu... o să vină şi vremea lui. S-avem răbdare şi speranţă!
*
Nu-mi voi trăda niciodată viciul pentru cinema! Este o nebunie: îmi împuşc venele cu role de film! Şi ultima lună... ce desfătare!
Amour  de o forţă incredibilă. Titlul filmului se justifică pe deplin. Câte înrebări pune... Oare noi suntem în stare de dragostea lui George? Greu de crezut. Emmanuelle Riva şi Jean-Louis Trintignant, actorii anului. Haneke a scris poezie despre adevăratul rost al vieţii.
Amadeus  drumul creatorului de la credinţă spre dezamăgire. Bietul Salieri! Greşeala lui e că îl reneagă pe Dumnezeu, centrul universului său! Atunci? Să te poţi aştepta la izbândă? Este firesc ca nebunul (în ochii lui Salieri, bufonul genial) Mozart să triumfe, pentru că nu e angajat decât în sărăcia materială şi deriva morală! Un film despre, până la urmă, propria degradare.
Moarte la Veneţia – un film foarte personal al lui Visconti. Faţă de Ghepardul, de exemplu, se simte căldura cu care regizorul şi-a scris această impresionantă şi emoţionantă operă. Artistul alunecă în declin şi se ancorează de o efemeră muză, dar acesta nu este decât un cântec de lebădă ce îi vesteşte sfârşitul. Sir Bogarde crează un personaj excepţional, care nu reuşeşte să conceapă că este o nefericită marionetă a destinului într-un joc ce se termină în moarte.
Şi, de altfel, poate asta este soarta artistului: să moară într-o ultimă încercare de a-şi aduce creaţia în absolut.
*
A crea... Re-creare. Iată cuvintele de opiu care mi-au încântat simţurile într-un martie de mac. Roşu, cu un suflet, totuşi, negru. Am redat unei amintiri sângele. Şi amintirea a prins viaţă.
Ştefan Procopiu... îl cunosc, parcă, de o viaţă. Şi totuşi, ce viaţă a avut el? Numai soţia lui a putut să ne-o dezvăluie. Din păcate, prea puţin. Păcatul ăsta mi-a dat libertatea de-al învia, de a-l picta cum vreau, în culorile indicate de doamna profesor Procopiu. Iată un orgoliu pe care nu pot să mi-l suprim: l-am făcut pe Procopiu din nou pământean. Laolaltă cu doamna sa şi revoltatul Grigoraş Moisil! Oi fi sortit teatrului, te pomeneşti! Dar, opiul ăsta m-a cufundat în nisipul bucuriei, apoi m-a tăvălit prin vânt. Şi doar nişte lacrimi au răsărit când am mărturisit cuiva:
Eu! Eu l-am înviat pe Procopiu! Eu şi, vai, ce minune! Pe el, din care n-au rămas decât cuvintele soţiei lui!
*
Din loja regală, privesc Ateneul ca într-o icoană. Ce scenă ideală pentru spectacolul lumii! Şi ce spectacol! Divin!
Nu cred că voi înceta să repet: nu mă simt bătrân, dar simt îmbătrânirea. Ziua mea de naştere  nu are specială decât vecinătatea cu a lui Sergiu. Sunt berbec. Declar asta fără ruşine. Sunt obişnuit să merg mereu înainte. Nu mă gândesc că pierd şi la faptul că trebuie să lupt ca să câştig.
Nu ştiu cum am ajuns până aici. Nu ştiu ce mă aşteaptă. Nici nu vreau să ştiu. Mă las purtat de vânt şi murmur. Aparenta derivă a spiritului damnat, care îşi doreşte, mai mult decât orice, nemărginirea. Totul e fum. Care e focul? Speranţa!
Totuşi, eternă rămâne Memoria Trandafirului.

Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv


Sunt tânăr, Doamnă de Mircea Dinescu

autodedicaţie


Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Omagiu lui Sergiu Nicolaescu: Temerari în lumea unui mare om de film

Cuvânt înainte

Interviul a fost terminat înainte de moartea regizorului. Amânarea publicării sale a fost dorinţa lui Ştefan Paraschiv, puternic afectat de acest eveniment.
A fost nevoie de o nouă lectură a interviului şi de găsirea unei formule omagiale.
Dimensiunea interviului este considerabilă şi, la rugămintea lui Cristian Vasilescu, materialul nu a fost împărţit în episoade.
Apreciem dorinţa publicului de a cunoaşte adevărul despre artistul Sergiu Nicolaescu, prin intermediul unui dialog inedit şi sincer între doi temerari ai lumii unui mare om de film.

Ş.P.

*

Strecuram în titlul interviului din august 2011 sintagma partea I. Curând, am exclus-o.  Am început împreună cu domnul Cristian Vasilescu, aşadar, o a doua călătorie în lumea lui Sergiu Nicolaescu.
Am abordat subiecte mai dificile, am căutat formulări adecvate.
S-a ajuns, până la urmă, la, poate, cea mai serioasă discuţie pe acest subiect.
Dragul meu interlocutor mărturisea: Demersul nostru este o sinteză a rolului şi locului său [al lui Sergiu Nicolaescu] în cinematografie şi în istoriografie.[…] Am ascultat piesa de teatru Pe Strada Mântuleasa, de Mircea Eliade, o sinteză de istorie a anilor 1912/1952, momentul mazilirii tovarăşilor Pauker şi Luca, dar în care se regăsesc rădăcini istorice mai vechi. Nicolaescu şi-a conceput filmele în cheia în care Eliade şi-a scris piesele.
Interesantă afirmaţie. Cu atât mai interesantă cu cât este şi adevărată. Găsim la Sergiu Nicolaescu o eleganţă a stilului, o putere mare de şlefuire, dar şi de pătrundere în profund.
Putem identifica, foarte uşor, asemănări cu proza lui Eugen Barbu sau a lui Marin Preda, de exemplu. La Sergiu Nicolaescu este o puternică legătură om-timp istoric. Destinele personajelor din filmele domniei sale sunt adesea dramatice pentru că intră în – cum l-am numit odată – malaxorul crud al timpului pe care îl trăiesc.
Sergiu Nicolaescu este un artist. A creat. Creează. Nu a creat numai filme. Nu a fost şi nu este un om al materialului. Creaţia sa are o substanţă extraordinară şi formele pe care le ia nu pot fi decât aidoma.
Nu putem discuta à la légère despre Sergiu Nicolaescu. Este o personalitate incomensurabilă, cu o imensă forţă expresivă.
Cu bun simţ, cu un ochi critic, intrăm, deci, pentru a doua oară în lumea marelui om de film.


Ştefan Paraschiv: Îmi pare bine că am ajuns să citim acest al doilea demers în forma sa editată.
A trecut ceva timp de la primul interviu.
Nu am stat. Nici dumneavoastră, nici eu. Nici Sergiu Nicolaescu nu a stat. A scos Ultimul corupt din România. O satiră absolut delicioasă.
Au murit artişti, uitaţi sub dărmăturile guvernelor căzute. Am trecut şi prin sfârşitul lumii.
Domnule Vasilescu, deşi a trecut ceva vreme, vreau să vă întreb cum credeţi că a fost percepută prima parte a interviulu? Nu pot să ascund că prima sa însemnătate este una sentimentală, fiind primul interviu pe care l-am realizat. Atât e, cât și dvs. O încărcătură cu atât mai mare cu cât subiectul său este cariera una dintre cele mai importante personalităţi ale noastre. Demersul nostru este, poate, şi cel mai sincer din acest domeniu. Cineastul l-a apreciat. A avut acel prim interviu un rol în rediscutarea şi repunerea pe tapet a carierei domnului Nicolaescu ?

Cristian Vasilescu : Prima parte a fost percepută în termeni elogioşi de către un număr relativ mic de cunoscuţi, care chiar au apreciat efortul meu considerat ca fiind prea mare în raport cu vastitatea operei cineastului, cu echidistanţa şi complexitatea formulării frazelor. Există un număr mult mai însemnat de persoane care n-au formulat aprecieri legate de materialul scris, dar care mi-au transmis săgeţi veninoase pe mai multe considerente asupra cărora nu insist. Receptive au fost însă persoanele cu pregătire superioară, din generaţia Domniei Sale (a cineastului), care cunosc – şi recunosc – în el acel complex de calităţi garante ale seriozităţii, profesionalismului şi succesului. Alte păreri, venite din partea unor persoane străine de  mediul în care lucrez, doar le intuiesc.
Nu ştiu dacă, plecând de la materialul editat şi de la interviu, cineva şi-a propus să rediscute şi să repună pe tapet cariera cineastului Sergiu Nicolaescu (pe 19 decembrie 2011, la ICR, a fost vizionată, în premieră, pelicula Epopeea Cinematografică Românească, în care regăsim secvenţe din filmele regizorului, şi un interviu acordat autorului). În primul rând, pentru că societatea noastră culturală - şi nu numai ea - acţionează şi reacţionează la ordin şi consemn. Personalitatea domnului Nicolaescu este îmbinaţă cu un puternic autoritarism - justificat, date fiind prestigiul, calitatea şi cantitatea operei sale - şi nimeni, în afară de contestatarii de serviciu, nu a comentat. Apoi, inerţia caracteristică poporului nostru îi face pe cei îndreptăţiţi să dezbată pe larg subiectul să aştepte momentul când în societatea românească se va da startul pentru astfel de discuţii. Nu trebuie neglijat nici aspectul pecuniar, pentru că, astăzi, voluntariatul a trecut pe locul II. De aceea, în afară de punctul de vedere al publicului, care rămâne capital, cred că şi în prezent, punctul de vedere autorizat, din perspectivă artistică, rămâne cel al criticilor care au activat în profesie în acelaşi timp cu cineastul. Mai rămâne unul singur, cel al istoricilor.
Faptul că filmele sale istorice au consultanţi de marcă îl scuteşte pe cineast de orice explicaţie, dar şi aici intervin puncte de suspensie. Întâi, pentru că tinerii istorici nu sunt sau nu mai sunt atraşi de mesajul filmelor sale, refugiindu-se în acel consiliu, aparţinând istoricului german Ernst Nolte, şi care ne învaţă că: “revizuirile sunt pâinea zilnică a istoricului”. Apoi, nu s-au formulat niciodată acele tipare ale filmului istoric menit să mulţumească, în egală măsură, pe specialist şi pe artist. Rămâne doar acel consiliu, aparţinând profesorului Dumitru Almaş, care preciza, chiar în perioada realizării filmului Mihai Viteazul, că: “ne trebuie acel film istoric la care peste 10 ani, peste 30 de ani, peste 50 de ani să revenim ca la un izvor”.
Acestea, alături de succesul la public şi de remarca istoricului român, domnul profesor Ion Bulei - care îl apreciază ca fiind un mare regizor, în cartea sa: Carol I - Un destin pentru România -, sunt argumente în favoarea cineastului care ne obligă să medităm cu mai multă înţelegere asupra compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre actul artistic şi realitatea istorică întâlnită în filmografia sa. În fond, filmul este artă, iar a te exprima prin intermediul licenţei de tip estetic nu constituie o contravenţie. Libertatea de expresie întâlnită în filmele sale nu face să prevaleze calitatea artistică în dauna celei documentare, pentru că regizorul are formaţie de documentarist (întotdeauna trebuie accentuat acest aspect, pentru că el este definitoriu în activitatea cineastului).
Procedeul artistic utilizat de Mihai Eminescu - a se vedea unul din celebrele versuri din Scrisoarea a III-a: “La Nicopole văzuta-i câte tabere s-au strâns ?” – statorniceşte, cred eu, dată fiind anvergura poetului, preeminenţa la limită a actului artistic în dauna realităţii istorice. Şi autorii filmului Mihai Viteazul, în secvenţa învestirii de către sultanul Murad al III-lea (Colea Răutu) a viitorului domn al Ţării Româneşti, Mihai Pătraşcu (Amza Pellea), împletesc realitatea cu ficţiunea într-un mod în care spectatorului, cu ajutorul imaginii, i se relevă, la nivel individual, cele două tipuri de atitudine care a caracterizat politica ţărilor române faţă de Înalta Poartă – agresivitate/rezistenţă vs. obedienţă – marele domnitor român şi celălalt pretendent, Alexandru al III-lea (Constantin Codrescu) fiind figurile lor emblematice (Alexandru al III-lea, cel Rău, sfârşise la fel ca în film, dar în 1597). Scenaristul Titus Popovici, despre care maestrul Alexandru Repan vorbeşte întotdeauna la superlativ, era foarte atent la nuanţe, graniţa dincolo de care se trece de la realitate la ficţiune şi invers fiind sensibilă.
Cel mai important aspect, şi care mă face să cred că nici volumul şi nici interviul n-au fost citite, este legat de imposibilitatea celor care îl intervievează pe cineast în a formula întrebări de profunzime, privind esenţa mesajului filmelor sale. Poate dintr-o precară vizionare a filmelor sau poate dintr-o necunoaştere a conţinutului cărţilor sale, insuficient lecturate.
În concluzie, rămâne de văzut în ce măsură vor fi citite şi volumul, şi interviul, dar, cum scumpa noastră societate nu acţionează decât la ordin şi consemn, e de presupus că se vor înregistra comentarii doar când această scumpă societate va fi mobilizată în acest sens sau când vor apărea comentatori izolaţi şi liberi de obligaţii. Semne vizibile însă nu sunt. Şi mă bazez, aici, pe epilogul disputei pro Băsescu – antirege, începută în vara lui 2011. Întâi, un istoric de marcă şi un memorialist (unul al cărui părinte – şi el istoric de marcă – a fost în termeni buni cu regele Carol II; altul, bănuit de a fi unul dintre copii nelegitimi ai lui Carol II) s-au solidarizat public cu cel care, la 23 august 1944, a dat România pe mâinile sovieticilor la cerea englezilor, profitând de calitatea sa de cap al Oştirii şi de faptul că armata româna era una disciplinată. Apoi, tinerii istorici, dat fiind momentul istoric şi politic pe care îl trăim, şi care reclamă un autentic pol de putere, au lărgit şi ei rândurile susţinătorilor fostului monarh.
Păi trebuie amnezic să fii ca să nu vezi că fostul rege Mihai şi-a predat armata în mâinile sovieticilor, şi-a târât propriul popor în sclavie şi a plasat România - cine ştie pentru câtă vreme ? - într-o zodie a capitulării (ca şi ta’su, dealtfel). Marea problemă a actualităţii este că, dacă s-a găsit un om care să încerce să repare ceea ce a distrus Carol II - Ion Antonescu -, de oameni care să repare ceea ce a distrus Mihai ţara noastră nu mai are nevoie. Românul de azi nu mai are nevoie de complicaţiile ivite de pe urma unor atitudini combative, de care unii dintre înaintaşii noştrii - şi puţini dintre ei aflaţi în viaţă - au dat dovadă. Apoi, pentru a da o notă de legitimitate actului de la 23 august, istoricii vin cu un argument de ordin sentimental - şi teritorial în acelaşi timp -, înşelător, care a sensibilizat opinia publică şi pentru intrarea în Primul Război Mondial alături de Antantă şi contrar dorinţei bătrânului rege Carol I, şi anume: “Ardealul, Ardealul, ne trebuie Ardealul”. Este un argument neîntemeiat, pentru că, la 23 august 1944, problema era nu dacă recăpătăm Ardealul, ci stăvilirea ofensivei ruseşti pe diagonala Moldovei, unde, în martie ’44, se stabilizase frontul.
Basarabia este la fel de românească precum Ardealul; soldaţii ardeleni însă, pentru al căror ţinut s-a militat şi s-a luptat, nu aveau aceleaşi sentimente pentru ea, de unde şi zicala lor în preajma lui 23 august: “dă-o încolo de Basarabie păduchioasă” (de la parazitul care răspândea tifosul, boală contra căreia guvernul României, în anii37/38, iniţiase o campanie de prevenţie).
În acel moment, Ardealul era o chestiune secundară.
Mai trebuie luat în calcul un aspect. S-a evitat, din raţiuni obscure, ca în dezbaterile publice asupra evenimentului de la 23 august 1944 să fie invitaţi oameni cu pregătire superioară, care s-au găsit în prima linie de luptă contra ruşilor, în calitate de ofiţeri, şi care au luat schije în corp şi au dat sânge pentru România.
Sergiu Nicolaescu are în primul său film de lung metraj, Dacii, o secvenţă care ne adresează un mesaj subtil - adresat cui e pregătit să-l descifreze şi, mai ales, să-l simtă -, şi care arată diriguitorilor de destine româneşti ce atitudine să adopte în momentele cheie ale istoriei.
Aflaţi în sala tronului, nobilii daci  asistă la divergenţa de opinii dintre Oluper (Mircea Albulescu) şi Decebal (Amza Pellea). Nu războiul contra Romei - acesta fiind hotărât fără tăgadă -, ci în felul în care trebuiau combătute legiunile romane se purtau discuţiile. Cu autoritatea ce i-o dădeau puterea regală şi aura de războinic, Decebal spune: “... şi din această clipă, până crăpăm sau învingem, numai eu poruncesc !!!”
Filmul Dacii şi este o pledoarie pentru războiul asimetric, după cum însuşi regizorul însuşi a încuviinţat.
Revenind la perioada imediat anterioară actului de la 23 august, Ion Antonescu era hotărât să crape sau să învingă pentru România, oligarhia română însă era preocupată să-şi conserve privilegiile, nevoinţa şi neputinţa.
Cantonându-ne în acest caz, al filmului Începutul Adevărului. Oglinda, care surprinde deznodamântul a peste trei ani de razboi alături de nemţi şi mai ales felul în care a fost abandonat conducătorul statului, Ion Antonescu, cum să avem din partea istoricilor - şi nu numai a lor - reacţii favorabile, privind esenţa mesajului ?, când el pune în lumină calitatea de trădător a regelui şi a nu mai puţin trădătoare a clasei politice şi militare a timpului (cu câteva excepţii notabile din partea militarilor), şi când, la un dialog purtat între Ion Antonescu (Ion Siminie) şi Iuliu Maniu (Ştefan Radoff), Antonescu îi spune: “Cred că Hitler a avut dreptate. Mai bine te-aş împuşca”.
De aceea, trebuie subliniat cât se poate de clar în ce măsură, în peliculele lui Sergiu Nicolaescu, a funcţionat acea corectitudine politică, de care atâta caz se face astăzi, sau dacă ea a funcţionat. Şi spun acest lucru pentru că primului preşedinte al României democrate, domnul Ion Iliescu, la vizionare, nu i-a plăcut filmul, şi pentru că, un foarte citat om de opinie, cu dese apariţii la televizor, Octavian Paler, a spus despre respectivul film, ...Oglinda, că este unul fascist; aceasta, în condiţiile în care el este autorul celebrei sintagme, care a desemnat epoca Nicolae Ceauşescu, drept “Epoca de Aur”.
Percepţia, rediscuterea şi repunerea pe tapet a operei cineastului o pot face doar oameni de o anumită condiţie.
Cu toate că domnul profesor Neagu Djuvara are o optică diferită faţă de cea regizorului Sergiu Nicolaescu asupra momentelor capitale care au schimbat în rău soarta României - a se vedea actul de la 23 august şi personalitatea lui Ion Antonescu -, Domnia Sa a făcut o observaţie care nu poate fi trecută cu vederea.  Observaţia se referă la faptul că s-a schimbat profilul etnic al românului: “Românul pe care l-am lăsat eu în ţară când am plecat, uscat şi rezistent - l-am avut în război; foarte bun soldat -, a cedat locul celui gras; negru la faţă, pentru că bea în fiecare zi (înainte se bea numai duminica); negru în cerul gurii, pentru că a devenit rău”.
Or, în aceste condiţii, nu e de mirare că se manifestă rezervă sau chiar reacţii tendenţioase, ca cele de la ICR, la mesajul respectivelor pelicule şi la al cineastului însuşi.
Sergiu Nicolaescu nu şi-a pus niciodată opera sub auspiciile naţional/comunismului, pentru că naţionalismul nu i l-a insuflat conducerea politică a timpului, ci l-a moştenit de la părinţii săi, veterani cercetaşi ai Primei Conflagraţii Mondiale. Domnia Sa foloseşte o formulă avansată - naţionalism românesc, care depăşeşte partidele - şi care defineşte cel mai bine tipul de atitudine adoptat de acei intelectuali cu probleme de dosar, înregimentaţi în partid, pentru că, având statut de profesionişti de înaltă calificare şi de membri, de acolo ştiau că puteau servi cel mai bine Bucureştiul şi nu Moscova, transmiţând, nu de puţine ori, ceea ce trebuia să audă şi să vadă şi cel mai simplu român. Puţini sunt aceia care se încumetă să ţină pe umeri nobila şi greaua cruce a naţionalismul autentic.

Ş.P.: Poporul român, cred eu, are sufletul într-o nebuloasă. Care s-a înnegrit de tot în ultima jumătate de veac. Dar, nu-i așa, resemnarea noastră cuminte este sădită la începuturi. Și de asta s-au împiedicat oameni ca maestrul, cu tot cu spiritul lor autoritar. Filmul istoric – care este primul reper legat de numele cineastului – este, și el, un film artistic, ancorat, ce-i drept, în niște realități. Așa cum ați spus, prin instrumentele de stil pe care Sergiu Nicolaescu le folosește, domnia sa nu face decât să-și întregească operele. Care, că le convin unora sau nu, sunt totuși opere de artă. Și întrebăm legitim: cine a avut buna credință să caute în profunzie? Putem nota chiar dezacordul aproape permanent dintre Sergiu Nicolaescu și societatea în care a creat. Dar și ce creații! Continuând, cum a intrat Sergiu Nicolaescu atât de în forţă într-o cinematografie românească sufocată de partid şi în una internaţională care uitase de meritele culturale ale României ?

C.V. : Într-adevăr, îmi permit să-l citez, aici, pe domnul profesor Lucian Boia, cu toată divergenţa de opinii dintre istoric şi cineast. Cinematografia română, în momentul intrării viitorului mare regizor în instituţia în care, sigur, va rămâne o figură singulară, era strict ideologizată şi atent controlată”.
Există un întreg complex de cauze, intern şi extern, favorabil cineastului, preeminente fiind calităţile sale (har, pricepere, autoritate), care au convins pe responsabilii vremii din sectorul artistic - mai ales pe cei care erau pasionaţi de film, cum a fost Ion Gheorghe Maurer -, şi care l-au propulsat, întâi în cinematograful internaţional, cu pelicula Memoria Trandafirului, şi pe urmă în cel autohton (Maurer, în calitatea sa de prim ministru, a insistat ca Nicolaescu să capete paşaport pentru deplasare în Franţa, unde se proiecta filmul mai sus amintit, mai apoi el fiind cel care şi-a dat acceptul, după ce a vizionat Dacii, ca pelicula să fie lansată public cu o cenzură care se situa în afara baremelor timpului). Contactele avute acolo, întâi cu producătorul Richard Davis, urmate de cele cu Henry Deutschmeister, i-au înlesnit prezenţa în cinematograful internaţional. Apoi, în România se iniţiase destinderea faţă de politica Moscovei (în sinteza mea, Până la Capăt ! – Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la Cinematografia Naţională, explic pe larg, citând atât din memoriile cineastului, cât şi din lucrările specialiştilor). Regizorul chiar pune în legătură debutul său parizian cu reconsiderarea raporturilor diplomatice ale României.
Acel complex de cauze, despre care aminteam, avea să-i influenţeze, în chip favorabil, evoluţia. Trebuie insistat pe concursul major pe care Henry Deutschmeister l-a avut în configurarea statutului de cineast internaţional al lui Sergiu Nicolaescu.
Regizorul român a reuşit să intre în forţă în cinematografie datorită ecoului mondial pe care l-a avut filmul său, Memoria Trandafirului, şi despre care, omul politic Corneliu Vadim Tudor spunea, recent, că, acesta, marchează începutul destalinizării în artă (1964). Intrarea în forţă în cinematograful internaţional se datorează primului său lung metraj, Dacii, care propune altă viziune asupra filmului istoric, şi despre care, în perioada turnării sale, cineastul  preciza: “va fi un film sobru, bărbătesc, închinat unui popor ce-şi apără libertatea şi demnitatea. Nu voi face risipă nici de culori, nici de femei frumoase ca în filmele italiene”; “va fi un film dur, apăsător, filmul unor crâncene destine istorice şi nu o faţadă somptuoasă de costume şi şarje pitoreşti”; “…eu ţin neapărat ca războiul să arate aşa cum e. Războiul înseamnă mizerie şi asta vreau să se vadă bine în filmul meu”.
Dacii, alături de filmele premiate la Cannes ale lui Ion Popescu Gopo, Scurtă Istorie (1957); Liviu Ciulei, Pădurea Spânzuraţilor (1965); Mircea Mureşan, Răscoala (1966), reînnoadă la nivel cinematografic, tradiţia prezenţei oficiale cu succes a României în circuitul internaţional al artei, circuit în care România postbelică se manifestase prin personalităţi ale exilului autohton. Două dintre ele Eugen Ionescu, Virgil Gheorghiu au şi fost prezente la premiera pariziană a peliculei Dacii (31 mai 1967).

Ș.P.: Dacă nu mă înșel, chiar dvs. observați o chestiune cât se poate de interesantă: Sergiu Nicolaescu are parte de un drum unic: din exterior spre interior. Succesele internaționale ale scurt-metrajelor nicolaesciene, cele atât de pline de poezie, l-au adus pe cineast la masă, la Cannes, cu președintele Columbia Pictures (care voia să îl angajeze pe cinci ani, începând cu ecranizarea Visului unei nopți de vară). De reținut este dialogul dintre ei: “Ați văzut doar un film cu flori [Memoria Trandafirului]. De ce vreți să mă angajați pentru un lung-metraj?”-“Asta este treaba noastră.”. Acest schimb de replici era înainte ca Deutschmeister să-l convingă să rămână în Europa, înainte de Dacii. A urmat o monumentală carieră în cinematografia noastră. Dar maestrul nu s-a oprit aici. Parcă a vrut cu orice preț intrarea în istorie. Dar, mai întâi, să vorbim despre intrarea lui Sergiu Nicolaescu în conştinţa publică a anilor '60-'70.

C.V.: Cu prilejul aniversării celor 81 de ani de viaţă ai regizorului, în tripla sa calitate de istoric, om politic şi de prieten al cineastului, domnul Corneliu Vadim Tudor spunea: “cel mai mare regizor pe care l-a avut cinematografia română, că asta-i realitatea, că vorbeşte opera pentru el, o operă pentru care Academia Română ar trebui să-l primească în calitate de membru plin”.
Făcându-se remarcat în lumea criticilor şi difuzorilor cu filme documentare, schimbarea de direcţie, prin abordarea unui gen dificil - cel istoric -, avea să-l fixeze pentru totdeauna şi în conştiinţa publicului. Surse orale - nu ştiu în ce măsură consemnate - amintesc de faptul că, la filmul Dacii, s-au spart de 5 sau 6 ori vitrinele cinematografului Patria.
Acesta a fost impactul, încă de la primul lung metraj, spectatorii identificând în persoana cineastului omul care ştia să le transmită alt mesaj decât cel oficial; cel autentic românesc, dispărut, cu foarte puţine excepţii, după august 1944. Reluând o teză susmenţionată (a domnului Corneliu Vadim Tudor), Memoria Trandafirului (1964) reprezintă reperul destalinizării în artă.
Schimbările de direcţie, de înţeles pentru un artist care voia - şi a reuşit - să se manifeste plenar, au fost una dintre constantele activităţii sale cinematografice. De la documentar a trecut la filmul istoric, la cel pentru copii (ecranizări ale unor opere din literatura universală, aparţinând lui Fenimore Cooper, Jack London, Jules Verne), urmate din nou de două filme istorice mari: Bătălia pentru Roma şi Mihai Viteazul, cel psihologic: Atunci, i-am Condamnat pe Toţi la Moarte, cel poliţist: Cu Mâinile Curate, cel politic dezbatere: Un Comisar Acuză, cel de aventuri: Nemuritorii, şi, nu în cele din urmă, filmul de actualitate, reprezentativ fiind Zile Fierbinţi. De aici înainte ordinea genurilor - implicit a peliculelor respective - este aleatorie, motivele prioritare pentru realizarea lor cunoscându-le doar regizorul, care, într-o mai veche mărturie consemnată, îşi exprimase intenţia de a scrie o carte despre: “filmele pe care nu le-am făcut”. De amintit, aici, sunt ecranizarea romanelor Groapa, de Eugen Barbu, Toate Pânzele Sus al lui Radu Tudoran şi comedia Nea Mărin şi Fantomele.
Este foarte greu să ceri publicului  (grăbit, în general) să aibă răbdarea de a vedea tot filmul Mihai Viteazul sau să fie prezent în număr ridicat în săli la pelicula Atunci, i-am Condamnat pe Toţi la Moarte, filme la care, spre deosebire de cele poliţiste, prezenţa era mai redusă. Şi, totuşi, acest lucru se întâmpla. De pildă, primele filme ale cineastului - excepţie făcând cele în care era prezent Septimiu Sever, plecat în străinătate, poate şi alţii -, la zece ani de la lansare, au fost reintroduse în circuitul cinematografic cu acelaşi succes de public, la fel ca la premieră.
Secretul succesului său, limbajul de comunicare, în care se identifică strădania de a face ascultată vocea celor mulţi şi ignoraţi, l-a consacrat (pentru sprijinul acestei afirmaţii de amintit sunt două secvenţe, una din Zile Fierbinţi, cea a discuţiei cu un activistul de partid Cristea, interpretat de Jean Constantin, despre cât, cum şi mai ales pentru cine se fac economiile industriale, şi alta din prima parte a filmului său lansat cu puţin înaintea evenimentelor din decembrie 1989: Mircea).
Aflat lângă voievod, nepotul său, Vlăduţ (Vlad Nemeş), îşi întreabă bunicul: “Bunule, tu eşti nemuritor ?, pentru că tot mai des aud printre curteni - Ăsta nu mai moare odată ?”. Place sau nu celor care, astăzi, pun opera cineastului excusiv sub egida partidului şi, mai ales, filmul Mircea, această frază înfăţişează o stare de spirit care a dominat România deceniului opt al secolului XX (în acel timp, toţi aşteptau dispariţia lui Nicolae Ceauşescu).
Cele două secvenţe evocate mai sus, la care se adaugă multe altele, infirmă categoric tezele formulate în documentarul Epopeea Cinematografică Românească, referitoare la opera cineastului.
Şi mai este un aspect important care l-a făcut admirat şi iubit pe cineast, şi care îl consacră drept unul dintre uriaşii cinematografiei mondiale, asemeni celor care au făcut pionierat în această artă: implicarea autentică, filmată în prim plan, în secvenţele cu grad ridicat de dificultate. Nu întâmplător, la citirea textului ce urma să devină lucrarea Până la Capăt !..., Domnia Sa a adăugat: “Sergiu Nicolaescu rămâne singurul actor care şi-a permis să rişte totul în secvenţele periculoase”.

Ș.P.: Din păcate, oamenii ca Sergiu Nicolaescu nu încap în Academia Română sau in cărțile de istorie. Sunt prea mari. Și, ca să glumim puțin, de s-ar fi spart, bietele geamuri, doar la Dacii! Mergând mai departe, m-ar încânta să reconstruim într-un fel intrarea lui Sergiu Nicolaescu în viaţa publică şi mai ales în conştinţa ei .

C.V.: Sergiu Nicolaescu este un om căruia nu i-a fost greu să intre în viaţa publică, pentru că este înzestrat - pe lângă har şi pregătire temeinică - cu acea calitate de lider care-l recomandă de la sine: este omul exemplului personal, lucru ce, la rândul său, produce efect de contagiune.
Există un amănunt de psihologie naţională, pe care l-a observat generalul Ion Gheorghe, valabil - evident - pentru vremuri de război, dar care ne defineşte ca popor şi pe timp de pace, şi pe care îl consemnează în cartea sa, Un Dictator Nefericit – Ion Antonescu (Calea României spre Statul Satelit). Spune autorul (despre soldatul roman) că luptă bine când îi ştie pe şefi alături de el. Şi alţi ofiţeri (generalul Hans Speidel) pun în raport direct proporţional bunul comportament  al soldatului roman pe câmpul de luptă cu calitatea şefilor lui.
Sergiu Nicolaescu a intuit acest aspect şi l-a exploatat în chip strălucit, realizând, alături de colaboratorii săi, nu numai un număr impresionant de filme, ci şi o şcoală de cascadori, una de călărie şi alta de recuzită. Fără exemplul personal nici nu ar fi putut să convingă atâţia oameni să-i acorde atâta încredere şi să-l urmeze, de la responsabili de rang înalt, la simpli truditori pe tărâm cinematografic; acesta este, pentru lumea filmului de la noi, şi un criteriu de evaluare, calitatea filmelor depinzând de gradul de implicare al dirijorului de film, care este regizorul.
Pentru cineast, având în vedere pregătirea sa de ofiţer, cinematografia este, cred, în egală măsură, un câmp de luptă şi unul al manifestărilor artistice, tehnice, sportive. În personalitatea Domniei Sale, cele trei calităţi se împletesc armonios şi ele sunt cele care l-au orientat către succes.
Despre intrarea sa în viaţa publică, cei mai în măsură să se pronunţe sunt cei care au activat şi s-au maturizat în cele trei domenii susmenţionate odată cu cineastul. Nu ştim câţi dintre ei mai trăiesc şi dacă, dintre cei care nu mai trăiesc, a fost cineva care a lăsat mărturii, impresii scrise.
Dintre cei care mai trăiesc, un cuvânt care cântăreşte greu în evaluarea începuturilor activităţii cineastului îl are doamna Silvia Kerim, critic de artă, istoric, şi care, în calitate de colaboratoare, a participat la o serie de activităţi legate de realizarea filmelor, de prezentarea lor în străinătate, conducând, la diferite evenimente internaţionale, delegaţii formate din membrii echipelor de filmare.
O altă personalitate, care, în dubla sa calitate de om de ştiinţă şi de vicepreşedinte al celui mai înalt for ştiinţific, Academia Română, cu ocazia lansării cărţii omului de film Sergiu Nicolaescu, Destin, Viaţă şi Film, la 1 iulie 2011, s-a pronunţat asupra operei cineastului cu formula: “ca istoric, vă mulţumesc pentru filmul istoric”, domnul profesor Dan Berindei, poate avea un cuvânt greu de spus. Domnia Sa, mai în etate cu şapte ani, şi-a definit statutul de specialist cam în acelaşi timp în care cineastul se manifesta plenar în cele trei domenii amintite. Tot Domnia Sa a făcut observaţia: “Nu am ştiut că tatăl dumneavoastră a fost macedonean. De aici, probabil, voinţa dumneavoastră de a trece prin zid”.
Ultima idee, asociată cu predilecţia cineastului pentru miturile autohtone, pe unele, considerate blestemul istoriei noastre, contracarându-le, la nivel cinematografic - a se vedea filmul Coroana de Foc -, pe altele exaltându-le (năzdrăvanul din basmele româneşti), dă măsura exactă a evaluării corecte a fondului psihologic românesc şi a aspiraţiei sale (a cineastului) de a întruchipa, şi în viaţă şi în film, exact acel tip de personaj care lipsea din peisajul timpului istoric în care a trăit şi trăieşte. Din acest motiv Sergiu Nicolaescu este omul exemplului personal şi tot din acest motiv legenda sa o să dureze, aşa cum ne spune titlul unui alt film al său, Nemuritorii.
Mai departe, la reconstituirea modului în care cineastul a intrat în viaţa publică şi în conştiinţa ei, se pot adăuga colaborările, în calitate de desenator, cu diverse publicaţii pentru copii: Licurici, Pogonici,  articolele din săptămânalul “Contemporanul”, în care sunt menţionate realizarea, alături de regizorul Virgil Calotescu, a filmului Scoicile n-au Vorbit Niciodată şi cel al Andei Boldur, referitor la succesul de care s-a bucurat pelicula de scurt metraj, Memoria Trandafirului, cu ocazia prezentării ei la Cannes, în mai 1964, şi, mai ales, premiera pariziană a filmului Dacii.
Un capitol aparte l-ar putea constitui reflecţia succeselor sale tehnice şi cinematografice în presa şi literatura de specialitate străină; acest lucru pentru că din istoriografie nu trebuie să lipsească analiza comparată.
Nu pot lipsi mărturiile foştilor săi coechipieri, în măsura în care ele există şi dacă aceştia mai trăiesc, din perioada în care activa ca sportiv.
La toate acestea trebuie adăugate propriile mărturii ale cineastului, dar nu făcute în cadrul unui interviu obişnuit, ci într-o amplă discuţie, în care invitaţii, cunoscători ai activităţii sale, să formuleze întrebări de profunzime, şi nu într-o emisiune întreruptă de pauze publicitare.
Demersul este lung şi el nu ar fi decât o reluare a textului cărţii (din care lipsesc unele din amănuntele menţionate aici) din altă perspectivă.

Ș.P.: Cei mai mulți cunoscutători direcți ai fenomenului nicolaescian au devenit nemuritori. Dar, rămân filmele. Și, cu ele, o serie groaznică de controverse artificiale. Culmea, atacă tocmai cei care ar trebui să tacă. Vechiul proverb cu așchia și bârna. E de datoria noastră să răspundem la toate întrebările. Fie ele și malițioase. De unde a izvorât ideea că Sergiu Nicolaescu ar fi fost regizorul Ceauşeştilor, când acesta a nu l-a văzut decât de trei ori pe dictator şi multe filme i-au fost cenzurat? Credeţi că a fost o dezinformare voită, conştientă? Sau doar opera unor barbari, care acționează în sfera unei mari frustrări?

C.V.: Având în vedere momentul politic şi istoric pe care îl trăim, titulatura de dictator dată lui Nicolae Ceauşescu nu mai este de actualitate.  Până să adopte o politică ale cărei efecte cetăţenii nu le împărtăşeau, până să ajungă în situaţia de a fi dezinformat/părăsit de către cei în sarcina cărora cădea tocmai precisa informare şi apărare a şefului de stat, Ceauşescu s-a dovedit a fi un om de stat responsabil. Pe vremea sa România reprezenta ceva în lume. Astăzi nu mai reprezintă aproape nimic.
Aceasta este însă o altă chestiune.
Răspunsul la prima întrebare şi primul aspect al problemei poate fi găsit într-o secvenţă din filmul Revanşa. Filmată în parcul Bordei, ea îi are ca protagonişti pe Pârvu (Amza Pellea), avocatul Marin (Alexandru Dobrescu), un mic activist comunist (Ovidiu Moldovan) şi pe comisarul Moldovan, discutând evenimentele politice la zi (era 23 ianuarie 1941). Contrariat că noul chestor şef - Moldovan -, obligat de statut şi de sarcini, se angajează în lupta lui Antonescu cu legionarii şi reprosându-i acest lucru prin fraza: Înţeleg ! Îl scapi de concurenţă”, Pârvu primeşte următorul răspuns de la comisar. ...în acest moment interesele coincid. Din motive personale, Antonescu vrea să scape de legionari. Voi, comuniştii, şi eu vrem să scăpăm ţara de fascişti. Momentul nu trebuie ratat. Mai ales acum, că putem lucra cu acte în regulă. Cât priveşte pe Antonescu, sunt sigur că va veni momentul când vom scăpa şi de el.”
Înlocuind personajele fictive cu cele din perioada în care a fost turnat filmul, lucrurile devin mult mai clare.
Au fost o serie de motivaţii personale ale cineastului, împletite cu propriile sale aspiraţii, care s-au întâlnit în mod fericit cu intenţia conducătorilor politici de atunci de a ilustra trecutul istoric şi actualitatea, iar acest trecut istoric şi actualitatea în care trăiam nu puteau fi date pe mâna unor oameni lipsiţi de profesionalism, de simţ patriotic şi de acel tip de personalitate care reuşeşte să se impună, topind animozităţile dintre colaboratori, şi să meargă la public.
Foarte multă vreme am crezut că la baza acestei teze: regizorul Ceauşeştilor, stau inconformismul politic de care unii ar fi vrut să dea dovadă atunci, în acele vremuri, şi o viziune artistică superioară. Nu ! Pentru că, observând atent, dacă unii dintre cei care acuză au talent, ei sunt, alături de ceilalţi, lipsiţi de talent, absolut tributari angajamentului de care trebuie să dea dovadă un om de film. Cineastul chiar spunea despre cei înzestraţi, care intrau în instituţiile superioare de învăţământ şi neglijau studiul: ...se spune despre băiatul ăsta că are talent. Ce talent are ? Ce talent ? Şi uite aşa studentul  trece prin facultate precum cuţitul prin unt”.
Apoi, un aspect foarte important, care cântăreşte mult în acea falsă apreciere: aspectul pecuniar. Şi în acea epocă, şi acum, contestatarii au fost deranjaţi că nu au acces nelimitat la resurse. Nu responsabilii politici din sectorul artistic au căutat un regizor căruia să-i spună: îţi punem la dispoziţie bani, resurse materiale, şi vezi ce poţi face. Cineastul, mai întâi, şi-a demonstrat profesionalismul, lucru recunoscut, în egală măsură, şi de occidentali. Urmarea a fost filmul Dacii, prima superproducţie românească, făcută în colaborare cu studioul Franco/London Film (străinii nu investesc bani fără profit şi fără scop). De aici înainte calitatea documentar/artistică şi succesul de casă - confirmate şi reconfirmate - au mers mână în mână, lucru care a dus, obiectiv, la un statut de preeminent. Ar trebui făcută o statistică amănunţită care să ilustreze câte filme au făcut ceilalţi regizori în cinematografia română cu banii pe care i-a adus filmele lui Nicolaescu, pentru că este inadmisibil ca celui care a tras instituţia după el să i se ceară, astăzi, să-şi întrerupă activitatea de către cineaşti care nu au reuşit, în nici un chip, să-şi impresioneze publicul cu producţiile lor, în maniera în care a făcut-o Sergiu Nicolaescu.
Pe 30 iunie 2011 cineastul spunea: Nu am pretenţia ca cineva să mă egaleze, pentru că, astăzi, nu mai este posibil, însă cei care mă contestă să facă, măcar, un film în condiţiile în care l-am făcut eu pe primul”.
Al treilea aspect stă în însăşi titulatura cu care a fost definită faza de evoluţie în care se afla România acelui timp - ea debutând în perioada lui Dej, fiind apoi identificată cu însăşi persoana lui Nicolae Ceauşescu -, aceea de naţional/comunism (deşi asocierea celor doi termeni este antagonă (comunismul fiind internaţionalist), formula capătă consistenţă; a demonstrat-o profesorul Florin Constantiniu în cartea sa, De la Răutu şi Roller, la Muşat şi Ardeleanu, identificând similitudinile dintre evoluţia istoriografiilor sovietice şi româneşti în perioadele lor comuniste şi precizând momentele când comunismul din acele ţări a fost obligat de împrejurări să îmbrace haina naţională. Sergiu Nicolaescu combate această formulă  într-un chip elegant şi original, avansând-o pe cea despre care aminteam mai sus: naţionalism românesc, care depăşeşte partidele).
În acea fază de evoluţie istorică se înscrie cea mai mare parte din activitatea cineastului şi acest lucru a întărit teza falsă, enunţată mai sus. Nimeni însă nu a insistat pe o cercetare de fond, cu exemple din filme, care să releve faptul că nu se combate ordinea de drept (suntem un popor de ordine; spunea Ion Antonescu) şi că prin intermediul ordinii de drept se poate impune o ordine de fapt, exclusiv îndreptată împotriva abuzurilor, incompetenţei şi demagogiei.
La toate acestea se mai poate adăuga un aspect de ordin personal şi anume invidia. Faptul de nu putea să fi şi să faci ceea ce altul este şi face a alimentat permanent nemulţimirile contestatarilor, care s-au materializat, fie prin filme identice ca tipologie, dar slabe ca nivel artistic şi patriotic, sau prin remarca, potrivit căreia, respectivii nu au urmărit să obţină succesul. Sergiu Nicolaescu avea şi o replică pentru ei: cine spune nu a urmărit succesul în carieră înseamnă că nu l-a cunoscut”.
În concluzie, avem de-a face nu cu o dezinformare voită, conştientă, pentru că dezinformarea are caracter subversiv, neoficial, ci cu o teză falsă prezentată drept adevăr incontestabil.

Ș.P.: Și atât de sincer o spunea cineastul: “Nu am fost mai deștept sau mai talentat decât alții. Dar am muncit mai mult!”. Societatea noastră a avut și are în continuare hienele ei. Curios că atât cât leul trăiește, ele nu au puterea să atace. După cum este spus magistral în filmul Triunghiul Morții (de către Octavian Goga, interpretat de Constantin Cotimanis): “Suferim de o meningită morală înfiorătoare”. Pentru a întări subiectul precedent, doresc să aducem în discuție filmele cenzurate ale lui Sergiu Nicolaescu şi piedicile puse, care au fost mai mari decât - atât de clamatele - " avantaje " pe care le-a primit.

C.V.: Aşa cum enunţam mai sus, citând un istoric contemporan, cinematografia era la momentul intrării sale în instituţie “strict ideologizată şi atent controlată”. Sigur că o astfel de piedică cu greu se putea depăşi. Nu era nevoie numai de pricepere, curaj, angajament, viziune artistică superioară, ci şi de susţinerea colaboratorilor, pentru că numai întărind convingerea anturajului profesional şi a responsabililor politici că rezultatul actului artistic mulţumeşte toate categoriile implicate în concepţia, realizarea şi recepţia lui putea capăta încrederea acestora. Or, tocmai această susţinere majoritară s-a lăsat aşteptată.
Despre dificultăţile de ordin ideologic şi politic întâmpinate la realizarea primelor 4 filme documentare lipsesc referiri scrise. Sunt prezente însă relatările directe. Într-o emisiune a omului de film, Laurenţiu Damian, cineastul mărturisea că un omolog rus, mai vârstnic, veteran al războiului antifascist, reproşa filmului Memoria Trandafirului că este prea simbolist, războiul şi perioadele  imediat următoare lui, acalmia şi, în cele din urmă, pacea, neavând nimic comun cu florile. Atunci cineastul i-a dat un răspuns stupefiant, ce obligă la reflecţie şi care arată diferenţa dintre percepţia ideologică de tip sovietic şi aspiraţia, materializată prin scurtul documentar, de a ieşi din tiparele filmului stalinizat: Dumneata când te duci la cimitir, să te reculegi la mormântul foştilor camarazi de arme, nu te duci cu flori?
Însă pentru Sergiu Nicolaescu străinii au constituit o piedică în mai mică măsură decât proprii lui compatrioţi, cum şi exemplifica într-un interviu din 1971: Pentru mine succesul are gust amar.
Marele trăitor creştin, Arsenie Boca, împărtăşea faptul că România este ţara în care succesul nu are succes, iar Sergiu Nicolaescu nu face excepţie, numai că Domnia Sa este excepţia care contrazice regula, având şi un serios şi constant aliat: publicul spectator. Păstrând distanţa ce separă pe omul Bisericii de omul de film, şi la unul, şi la celălalt, în primul rând oamenii de rând erau cei care se duceau, nechemaţi, să capete lumină spirituală şi forţă combativă.
Lipsa de succes a întâmpinat-o însă în faţa unor confraţi sau a unor intelectuali ce au alte standarde, sau care nu pot îndeplini anumite standarde. De exemplu, un mai tânăr regizor, proaspăt premiat internaţional, cantona evoluţia artistică a generaţiilor trecute de actori doar la rostitul de replici din cartea de istorie, făcut din galopul calului, acuzându-i de lecturi insuficiente în domeniul artei şi culturii. Păi ar trebui să i se amintească respectivului regizor că unul dintre acei „călăreţi”, Ion Besoiu, actor de teatru şi film, în egală măsură, are o cultură de nivel academic. Şi mai sunt şi alţii.
Revenind la debutul cineastului în lung metraj, primele greutăţi le-a întâmpinat chiar la filmul Dacii, din partea lui Titus Popovici, scenaristul filmului, piedici soldate cu o şedinţă de analiză la care erau prezenţi toţi diriguitorii artistici şi politici ai cinematografiei din acel timp. Operatorul filmului, Costache Ciubotaru, şi el prezent la şedinţă, i-a luat apărarea însă numai refuzul categoric al regizorului - de a admite numirea unui al doilea regizor, când filmul era aproape terminat - şi o scrisoare semnată şi trimisă de echipa de actori străini: Marie Jose Nat, Pierre Brice, Georges Marchall, în care anunţau că părăsesc ţara dacă se schimbă termenii contractului, au induplecat partea română să reintre în normal.
Nici succesul internaţional al filmului, nici extraordinarul său impact la publicul autohton n-au convins în unanimitate pe responsabili cinematografiei, în special pe secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu, care acorda o atenţie deosebită fenomenului cinematografic din ţara noastră, şi care a intervenit personal ca următorul mare film istoric să aibă distribuţie exclusiv românească.
Între timp, cineastul realizase coproducţia Kampf um Rom, lucru ce a determinat firma Columbia să se implice alături de Studioului Cinematografic Bucureşti în realizarea unuia dintre cele mai mari filme istorice din toate timpurile, Mihai Viteazul. Finalizarea sa, în condiţiile în care a fost planificat - cu distribuţie internaţională, şi cu un buget de patru ori mai mare -, l-ar fi scutit, astăzi, pe cineast de comentarii neavenite, consacrându-i definitiv talia mondială.
Toată lumea ştie că Sergiu Nicolaescu concepe şi realizează rapid filme, or, faptul că de la data intrării în producţie - în numărul din martie 1968 al revistei Cinema apar primele fotografii/probă ale actorilor selectaţi pentru distribuţie - şi până la data lansării – 8 februarie 1971 - au trecut trei ani, arată dificultăţile pe care cineastul le-a întâmpinat în demersul său artistic (Mihai Viteazul a avut 128 de variante distributive, pentru rolul titular candidaţi fiind mai toţi mari actori români ai vremii. Cineastul îi enumeră într-un volum autobiografic).
Apoi, trebuia ca faza regizorală să cuprindă un număr de doi  titulari: Mihai Iacob, Mihu Iulian, Liviu Ciulei au fost numele vehiculate, principalul motiv fiind imposibilitatea ca Nicolaescu să rezolve singur faza regizorală în secvenţele în care era implicat actoriceşte - deşi când filmul intrase în linie dreaptă pe Nicolaescu îl găsim în rolul celui căruia Allah îi şoptise că o să ajungă cândva mare vizir, Selim Paşa, au fost filmate secvenţe cu el în rolul titular, Mihai Viteazul. Câteva se regăsesc şi în varianta destinată marelui public. Se pot identifica la o vizionare atentă.
Piedici avea să întâmpine şi la gala UNIATEC/Moscova, când, în sala Congreselor, acolo unde se vizionau filmele respectivului festival, proiecţionistul rus a sărit intenţionat peste bobina în care erau incluse secvenţele unirii istorice cu Ţara Moldovei, doar o intervenţie energică din partea sa şi a inginerului de sunet, Anuşavan Salamanian, pelicula putând fi vizionată integral. Urmarea a fost că juriul nu i-a mai acordat filmului premiul cel mare.
Atunci, I-am Condamnat Pe Toţi La Moarte a ratat un important premiu la Cannes pentru că, la obligaţia juriului, care impunea un timp limită de rulare a peliculei, cineastul a refuzat să-şi amputeze opera, adică să taie din film ultimul sfert de oră/exact partea semnificativă şi cea din care s-a inspirat şi titlul .
La Francois Villon, piedicile au venit din ambele părţi, începând cu cei care se angajseră financiar din partea franceză în realizarea filmului - cu orientări politice de stânga - şi până la autorităţile române, care au refuzat participarea ambasadorului Franţei la Bucureşti la premiera de gală a filmului.
Osânda este iarăşi un film care nu cadra cu morala proletară şi pentru a cărui lansare condiţia a fost cu un final peste aşteptări, pelicula Zile Fierbinţi, film de actualitate al cărui punct de maxim interes este replica inginerului Mihai Coman: economia se face în folosul oamenilor, nu împotriva lor, şi  orice acţiune care nu se conduce după acest principiu se numeşte demagogie.
Despre filmul Ziua Z se spune că a fost realizat ca o condiţie a ecranizării romanului Ciuleandra, al lui Liviu Rebreanu. Ziua Z a fost turnat în vara anului în care se împlineau 40 de ani de la evenimente, lumina ecranului văzând-o în prima jumătate a lui 1985.
Mircea, lansat tot în 1989, după Francois Villon, cu spectacolul de gală amânat şase luni datorită schimbărilor cerute de diriguitorii politici ai sectorului artistic şi cultural - şi de însuşi Nicolae Ceauşescu - şi refuzate de cineast, atacă dur atât regimul cât şi condiţia în care ne găseam noi la acel moment. „Nu vreau să domnesc peste oameni în genunchi” spune domnitorul Mircea, prin respectiva atitudine vrând să readucă în memoria colectivă imperativul unei demnităţi naţionale pe care am avut-o cândva şi care era necesar să o avem de atunci înainte, pentru că nici atunci şi nici astăzi nu ne-am recăpătat-o şi nu ne-o recăpătăm decât cu greu.
După 1990, exceptând Începutul Adevărului. Oglinda, cu un extraordinar spectacol de gală, ţinut la Sala Palatului, şi cu o puternică recepţie din partea publicului, cineastul s-a confruntat cu situaţii ridicole, cum a fost cea de la filmul Triunghiul Morţii, când nu i s-a aprobat folosirea interioarelor castelului Peleş pentru reconstituirea Consiliului de Coroană, din august 1914, moment cinematografic în care Sergiu Nicolaescu îl interpreta pe bătrânul rege Carol.
Acestea ar fi doar câteva exemple din piedicile majore pe care le-a întâmpinat în cariera sa. Cu cele mărunte s-ar umple romane destinate publicului amator de telenovele. Nu e locul să fie menţionate aici.
Munca de regizorul poate fi comparată cu cea a dirijorului de orchestră. El ştie ce trebuie să-i ceară muzicianului şi nu obligatoriu să-l înveţe să cânte. Faptul că Sergiu Nicolaescu a ştiut cum cum să-şi dirijeze echipele, cu precizarea că s-a concentrat asupra fiecărui amănunt în parte - implicându-se direct şi personal -, fără să neglijeze ansamblul, face din el o figură singulară în cinematografie, asemeni pionierilor autohtoni şi mondiali ai acestui domeniu. La un popor obişnuit să ia totul cu uşurătate, cum preciza despre noi, în 1997, un alt uriaş, de data asta istoricul Florin Constantiniu, era de aşteptat ca, pe lângă simpatii, regizorul să acumuleze şi un serios capital de invidie. Societatea românească demonstrează, încă o dată, că nu are nevoie de personaje care să spargă plafoanele normelor obişnuite. I-ar afecta stilul de viaţă, iar ea nu agreează schimbările majore.

Ș.P.: Perfect edificator! Și atunci, atac cu un ultim subiect. Sper, la fel de provocator: cum vedeți stilul Sergiu Nicolaescu în contrast cu modul postdecembrist de a face film?

C.V.: Sergiu Nicolaescu nu şi-a schimbat stilul, ca, dealtfel, toţi oamenii din ţara asta care-şi respectă profesia. Timpurile s-au schimbat însă. Şi oamenii. Generaţiile se schimbă şi, odată cu ele, valorile pe care acestea le îmbrăţişează (în 1978, cineastul avea să precizeze că lucruri care, la intrarea sa în cinematografie, le făceau muncitori specializaţi, acum ajunsese să le facă el, datorită lipsei de interes a celor implicaţi).
Filmul este un product care cere un grad ridicat măiestrie şi, pe lângă satisfacţii de ordin pecuniar, trebuie să le aducă şi pe cele de ordin estetic. Or, astăzi, cu foarte puţine excepţii - şi mă refer aici la pelicule, nu obligatoriu la autorii lor, între care există o solidaritate de vârstă, şi care o întrece pe cea a gradului ridicat de profesionalism -, filmele sunt tributare la multe capitole.  Nu se poate spune că autorii lor nu ştiu cum ar trebui să-şi  exercite profesia, dar se observă o predilecţie pentru tot ce e facil, lejer şi care, obligatoriu, trebuie să contrazică în formă şi, mai ales, în fond felul în care se făceau filme în trecut, începând de la valoarea subiectului şi până la tehnica de filmare. Dintr-un subiect banal nu se poate face un film cu mare impact la public, după cum nu se mai poate filma aflat în deplasare cu camera pusă pe umăr, pentru că s-a inventat travellingul. În felul ăsta nu se poate merge înainte. Şi nu numai atât. Din dorinţa de a ataca mai vechile generaţii de actori şi regizori, care s-au afirmat şi consacrat în trecutul regim politic, de până în 1989, s-a ajuns la o negare a operei lor prin antifilm. Se renunţă intenţionat la aerul de solemnitate, se trimite totul în derizoriu.
Două pelicule de interes şi de menţionat pentru tematică, realizate după 1990 sunt: Undeva în Est (Nicolae Mărgineanu, din generaţiile mai vechi) şi Portretul Luptătorului la Tinereţe (Constantin Popescu, încă tânăr cineast). Ultimul film are secvenţe ce surprind exact atmosfera epocii şi atitudinile protagoniştilor, dar care, din păcate, contrastează cu cele în care aceiaşi protagonişti au un degajament în atitudine specific mai degrabă tinerilor de astăzi şi nu celor de atunci (l-am cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu). Nici limbajul, în unele situaţii, nu e cel autentic. Apoi, nu am cunoştinţă despre vreo femeie căreia, în anchetă, să-i fi fost arse picioarele cu benzină însă, aici, mai intervin şi rimele artistice cu alte filme, unde întâlnim secvenţe relativ identice.
Astăzi, când la nivel istoriografic se pune semn de egalitate între extremele politice ale secolului XX, la nivel cinematografic se recurge la similitudini de imagine, privind tratamentul în anchetele politice al deţinuţilor, atât de către nemţi, cât şi de către bolşevici. Peste toate acestea, se vede că autorul şi-a dat silinţa să facă un film bun.
Concret, trăim într-un timp al comodităţilor, iar comoditatea dublată de lipsă de coeziune îl face pe omul prezent incapabil de muncă grea, susţinută şi fertilă. De aceea, este greu de crezut că cineva se va mai trezi la orele 6 dimineaţa, îşi va începe activitatea la 8, încheind ziua de lucru la 12 noaptea, îşi va refuza concediul de odihnă vreo 36 de ani, va aborda o serie de domenii conexe pentru a da consistenţă activităţii sale, va munci după standarde occidentale într-o ţară aflată în vecinătatea orientului, va fi solicitat să lucreze în occident încă de la prima ieşire internaţională (pe contestatarii săi, şi nu numai ai săi, nu-i cheamă nimeni), va produce acel efect de contagiune, menit să-i asigure susţinerea, succesul, popularitatea pe termen lung, cum a făcut-o Sergiu Nicolaescu.